Şi când spun noi, mă refer desigur la neamul românesc, prin urmare la toţi românii care am fost, care suntem şi care vom fi.

Dar măcar mai suntem români?

Şi cum toată lumea vede învierea de sus în jos, ne imaginăm că ar trebui ca prin minune să iasă Vodă din mormânt, să taie toată clasa politică cu sabia-i grea şi să se pună pe tron, la conducere…

… şi nu vedem că învierea neamului românesc este posibilă doar de jos în sus. Pornind de la  şi prin fiecare dintre noi. Doar creştinismul cum a pornit la început? O mână de oameni… câţiva pescari… şi iată câte milioane sunt astăzi, chit că majoritatea sunt creştini doar cu numele. Dar s-a propagat!

Şi creştinismul a fost realmente o revoluţie! A întors toată morala antichităţii şi i-a permis istoriei să avanseze. Ar fi existat Evul Mediu fără creştinism când toate formele de organizare socială, politică şi economică medievale sunt tributare bisericii? Şi aici ştiu că o să apară contestatarii cu textele lor despre primitivismul bisericii pe care am să-I rog să nu mai confunde biserica cu practicile catolicismului în Evul Mediu şi să înţeleagă odată că biserica nu este tembelul ‘ăla de papă de la Roma (sic!) şi că anul 1054 stabileşe de jure o graniţă care începuse a se contura încă din sec. IV. Îi mai rog să facă diferenţa dintre Răsărit şi Apus şi să mai caşte ochii (sic!) pe istoria bisericii primare, până la primele Sinoade Ecumenice. Şi să citească şi despre alea! Şi mă opresc aici pentru că nu face obiectul discuţiei noastre. Cine-i de bună credinţă, înţelege şi cunoaşte caracterul revoluţionar al creştinismului, implicit al Bisericii, care, în plus, are meritul de a aduce trei principii care supravieţuiesc şi astăzi: desfinţarea sclaviei, protecţia copilului şi egalitatea între genuri (sau cu prost spunem astăzi, sexe).

Dar la fel ca Biserica, care este formată din totalitatea oamenilor care îi aparţin, orice formă de organizare socială, mai cu seamă cea mai nobilă dintre ele, neamul, are nevoie de oameni!

Şi zicând oameni, mă refer la oameni de vază, nu la umplutură. Deci, la elite! Oameni bine pregătiţi, cu scânteie, care pot da neamului o direcţie sănătoasă.

Un astfel de om a fost şi este Mircea Eliade. Unii dintre dumneavoastră, poate, se vor scandaliza şi vor spune: ce treabă are yoghinul ‘ăla cu învierea neamului? Într-adevăr, critica oficială şi manualele de limba şi literatura română din liceu (care conţin doar Nopţi la Serampore şi Maitreyi) îl scot pe Eliade drept un yoghin simpatic, care s-a eliberat din hrubele mişcării legionare prin călătoria sa iniţiatică în India, unde a ajuns la nirvana, având o poveste de dragoste şi întreţinând relaţii sexuale cu fiica minoră a profesorului Surendranath Dasgupta, celebra Maitreyi Devi. Pe urmă mai publică ceva prin ţară, pleacă pe dincolo când vin comuniştii, „îşi trage” catedră la Chicago şi devine primul şi cel mai tare filosof şi istoric al religiilor. Mişto… (sic!)

Ştiind că nu este privit aşa cum trebuie, noi, Cercul Studenţesc de Istorie Modernă şi Contemporană al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii Alexandru Ioan Cuza – Iaşi, împreună cu Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice şi Societatea Culturală Chronos XXI am organizat la finele lunii aprilie o dezbatere pe tema Mircea Eliade şi generaţia sa, unde am încercat să acoperim cu ajutorul invitaţilor noştri două direcţii perpendiculare: Actualitatea lui Mircea Eliade despre care a vorbit prof. univ. dr. Nicu Gavriluţă, decanul Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, iar a doua Mircea Eliade şi generaţia ’27 despre care a vorbit dr. Corneliu Ciucanu, cercetător al Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană – Filiala Iaşi a Academiei Române.

Iar şi efortul au fost, iată, nu degeaba, căci atunci când încercam să fac publicitate pentru dezbatere mulţi colegi studenţi mi-au dat peste nas, zicându-mi-se în general: „Ah, eu ştiu totul despre Eliade!” Sigur… şi marmota? Mai ales că numele lui Eliade cam lipsea de multă vreme din spaţiul universitar… Cea mai tare replică din partea unui student a fost: „scriitor român care şi-o trăgea cu indience”… Unii profesori de limba şi literatura română ar trebui felicitaţi pentru activitatea lor să iasă din învăţământ. Serios! Abia la Universitate se vede cine a absolvit un liceu bun sau nu! Dar am să fac reclamă liceului meu cu altă ocazie :)

Între timp, mă văd nevoit să clarific o problemă mai spinoasă. Direct:

Da, Eliade a fost legionar! Unii se vor întreba: cum a putut un asemenea intelectual să se bage într-o organizaţie teroristă de tip fascist? Tot o întrebare este răspunsul: Dacă oameni precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Simion Mehedinţi, Ernest Bernea, Radu Gyr, D.C. Amzăr, Traian Herseni, I.E. Torouţiu, Traian Brăileanu, P.P. Panaitescu, Petre Ţuţea, Pr. Dumitru Stăniloae (şi lista poate să continue!) şi-au legat numele şi viaţa de mişcarea legionară, a fost ea o organizaţie teroristă de tip fascist? Şi când intervine acest subiect în discuţie, este important să ne raportăm la perioadă (1918-1940), şi să o înţelegem mai întâi. Nu am să vă vorbesc acuma despre mişcare. Îl las chiar pe Eliade să o facă:

Cred în destinul neamului românesc – de aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare. Un neam care a dovedit uriaşe puteri de creaţie, în toate nivelurile realităţii, nu poate naufragia la periferia istoriei, într-o democraţie balcanizată şi într-o catastrofă civilă. Puţine neamuri europene au fost înzestrate de Dumnezeu cu atâtea virtuţi ca neamul românesc. Unitatea lingvistică este aproape un miracol (limba româna este singura limba romanică fără dialecte). Românii au fost cei mai buni creatori de State din sud-estul Europei.

Puterea de creaţie spirituală a neamului nostru stă mărturie în folclor, în arta populară, în sensibilitatea religioasă. Un neam hărăzit cu atâtea virtuţi – biologice, civile, spirituale – poate el pieri fără să-şi fi împlinit marea sa misiune istorică? Poate neamul românesc să-şi sfârşeasca viaţa în cea mai tristă descompunere pe care-ar cunoaşte-o istoria, surpat de mizerie şi sifilis, cotropit de evrei şi sfârtecat de străini, demoralizat, trădat, vândut pentru câteva sute de milioane de lei? Oricât de mare ar fi vina părinţilor noştri, pedeapsa ar fi prea neînduplecată. Nu pot crede că neamul românesc a rezistat o mie de ani cu arma în mâna, ca să piară ca un las, astăzi, îmbătat de vorbe şi alcool, imbecilizat de mizerie şi paralizat de trădare. Cine nu se îndoieşte de destinul neamului nostru, nu se poate îndoi de biruinţa Mişcării Legionare.

Cred în această biruinţă pentru că, înainte de toate, cred în biruinţa duhului creştin. O mişcare izvorâtă şi alimentată de spiritualitatea creştină, o revoluţie spirituală care luptă în primul rând împotriva păcatului şi nevredniciei – nu este o mişcare politică. Ea este o revoluţie creştină. Cuvântul Mântuitorului a fost înţeles şi trăit în felurite chipuri, de către toate neamurile creştine, de-a lungul istoriei. Dar niciodată un neam întreg n-a trăit o revoluţie creştină cu toată fiinţa sa; niciodată cuvântul Mântuitorului n-a fost înţeles ca o revoluţie a forţelor sufleteşti împotriva păcatelor şi slăbiciunilor cărnii; niciodată un neam întreg nu şi-a ales ca ideal de viaţă călugăria şi ca mireasă moartea.

Astăzi lumea întregă sta sub semnul revoluţiei. Dar în timp ce alte popoare trăiesc această revoluţie în numele luptei de clasă şi al primatului economic (comunismul) sau al Statului (fascismul) sau al rasei (hitlerismul), Mişcarea Legionară s-a născut sub semnul Arhanghelului Mihail şi va birui prin harul dumnezeiesc.

De aceea, în timp ce toate revoluţiile contemporane sunt politice, revoluţia legionară este spirituală şi creştină. În timp ce toate revoluţiile contemporane au ca scop cucerirea puterii de către o clasă socială sau de către un om, revoluţia legionară are drept ţintă supremă: mântuirea neamului, împăcarea neamului românesc cu Dumnezeu, cum a spus Căpitanul. De aceea, sensul Mişcării Legionare se deosebeşte de tot ceea ce s-a făcut până astăzi în istorie, şi biruinţa legionară va aduce după sine nu numai restaurarea virtuţilor neamului nostru, o Românie vrednică, demnă şi puternică – ci va crea un om nou, corespunzător unui nou tip de viaţă europeană.

Omul nou nu s-a născut niciodată dintr-o mişcare politică – ci întotdeauna dintr-o revoluţie spirituală, dintr-o vastă prefacere lăuntrică. Aşa s-a născut omul nou al Creştinismului, al Renaşterii etc., dintr-un desăvârsit primat al spiritului împotriva temporalului, dintr-o biruinţă a duhului împotriva cărnii. Omul nou se naşte printr-o adevărată trăire şi fructificare a libertăţii. Cred în biruinţa Mişcării Legionare pentru că, cred în libertate, în puterea sufletului împotriva determinismului biologic şi economic. Cei care vin în Legiune vin pentru că se simt liberi. Instinctele de conservare, laşităţile care zac în sufletul fiecăruia, frica – toate acestea sunt înfrânte. Legionarul nu mai e robul determinismului şi al instinctelor biologice. El ştie că „n-are nici un interes”, că „n-are nimic de câştigat”, integrându-se în Legiune. Dimpotrivă, ştie că va fi lovit în interesele lui, că viaţa va fi mai grea, că poate va intra în temniţe, sau poate va da piept chiar cu moartea. Toate „interesele” şi instinctele acestea, care „determină” viaţa fiecărui om, sunt înfrânte prin marele gest de libertate al aderării la Mişcarea Legionară. Se poate spune, fără urmă de paradox, că singurii oameni care cunosc şi trăiesc libertatea sunt astăzi, în România, legionarii.

Cei care nu cunosc Legiunea, ca şi cei care luptă împotriva ei, continuă să vorbească despre „dictatură” şi se miră că tinerii intelectuali aderă cu atâta spontaneitate la o mişcare în care „personalitatea” este strivită şi libertatea suprimată. Am avut prilejul să mă ocup altădată de subita admiraţie a oamenilor noştri politici pentru „personalitate”, de teama lor că în România nu se vor mai putea ridica „personalităţile”. Îi întrebam atunci câte „personalităţi” a creat regimul libertăţii lor. Unde sunt? Care sunt? Şi mai întrebam ce au făcut politicienii noştri pentru oamenii cu adevarata „personalitate”, care au ieşit la lumină prin munca, geniul sau talentul lor, şi au fost osândiţi la o viaţă de mediocritate şi jertfă. Ce au făcut politicienii noştri, din toate partidele, pentru un Lucian Blaga sau Aron Cotrus, un Camil Petrescu, un Perpessicius şi alţii? Ce-au făcut politicienii pentru generaţia tânară de cărturari, artişti, tehnicieni şi gânditori? Care este tânărul cu “personalitate” pe care l-a descoperit vreun partid politic şi l-a pus la locul pe care-l merită, i-a dat putinţa să-şi fructifice inteligenţa sau talentul pentru binele obştesc? Eu ştiu că au fost “descoperiţi” o sumă de afacerişti precoci, secretari „inteligenţi” şi lichele domestice, cu care s-au “întinerit” cadrele partidelor. Apologeţii aceştia de ultimă ora ai „personalităţii” sunt tot atât de ridiculi pe cât sunt de ipocriţi. Le aminteam cu alt prilej că în cele mai disciplinate şi mai severe ordine călugăreşti catolice s-au putut înălţa totuşi destule personalităţi.

Un Thomas din Aquino nu seamănă cu un Francisc din Assisi, un Bonaventura cu un François de Salle. Personalitatea creşte şi rodeşte pretutindeni, şi cu cât e mai severă disciplina, cu atât „personalitatea” se defineşte mai precis. Disciplina nu e totuna cu „dictatura”, cum lasă a se înţelege ponegritorii Legiunii. Disciplina creşte şi promovează personalităţile – pentru ca orice act de ascultare poate fi un act de comandă asupra ta însuţi, asupra instinctelor sau anarhiei tale launtrice. Actul de ascultare îti dă ţie comanda asupra bestiei din tine, asupra vieţii biologice care încearcă să te menţină în evaziv, în comoditate, în caldicel. Disciplina te întăreşte pe tine, îţi făureşte personalitatea. De aceea cavalerii medievali şi feudali au fost atât de liberi şi de dârji; pentru că juraseră credinţă(fides, trust, treve) unui şef…

Cred în biruinţa Mişcării Legionare pentru că, cred în dragoste. Dragostea singura preface bestia în om, înlocuind instinctele în libertate. Dilige et quod vis fac, spunea Fericitul Augustin: „iubeşte şi fă ce vrei!”. Cel care iubeşte cu adevărat e liber. Dar dragostea transfigurează pe om şi libertatea pe care şi-o dobândeşte insul iubind nu va stânjeni pe nimeni, nu va face să sufere pe nimeni. Legionarii nu sunt numai camarazi, sunt fraţi. Şi este atât de puternic valul de dragoste, încât dacă n-ar fi decât el singur, şi tot ar trebui să nădăjduim în învierea neamului românesc, adică în biruinţa Mişcării Legionare.

Cred în destinul neamului nostru; cred în revoluţia creştină a omului nou; cred în libertate, în personalitate şi în dragoste. De aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare, într-o Românie mândră şi puternică, într-un stil nou de viaţă, care va transforma în valori spirituale de universală circulaţie bogăţiile sufletului românesc…

ziarul Buna-Vestire, nr. din 17 decembrie 1937

Şi unii vor zice acuma: ar trebui aşa ceva şi astăzi…

De ce este actual Mircea Eliade?

Poetul Radu Gyr ne avertiza la un moment dat, cu duh profetic, referindu-se la generaţia lor, generaţia interbelică: „Ne vom întoarce într-o zi,/ Ne vom întoarce neapărat/ Şi vor fi apusuri aurii/ Cum au mai fost când am plecat.”

Unul este deja aici: Mircea Eliade. Şi vă ofer cele zece argumente ale profesorului Nicu Gavriluţă pentru actualitatea sa:

I. Ideea hermeneuticii creatoare. Hermeneutica, arta interpretării, este creatoare în sens personal, privindu-ne pe fiecare dintre noi, având în vedere descifrarea revelaţiei primite printr-o realitate religioasă. Există incontestabil un câştig de ordin spiritual pe care, evident, nu-l putem cuantifica, dar desigur, nici nu-l putem nega. Descoperim un alt om, ne înţelegem mai bine viaţa şi condiţia noastră, iar în ultimă instanţă, destinul. Hermeneutica este creatoare şi în sens pur profesional, pentru că ne pune în situaţia în care descoperim valori şi semnificaţii ale unor simboluri sau mituri la care nu ne-am fi gândit vreodată. De exemplu, luăm crucea. Dincolo de o biectul crucii, te duci cu gândul la simbolismul ei. Interpretarea pe care o oferă preotul în biserică este fundamentală, crucea fiind ubicuă. Simbolismul ei îl găsim în orice realitate cosmică sau umană, ea arătând dualitatea fiinţei umane: o parte orizontală, pământească şi una verticală, cerească. De asemenea, ea este şi mărginită, dar strict orizontal, pământesc – precum şi existenţa noastră fizică, dar nemărginită pe verticală, veşnică precum sufletul.

II. Interpretarea miturilor în lumea modernă. Miturile nu au dispărut, fiind co-substanţiale fiinţei umane. Eliade susţine că miturile nu dispar, iar ele se transformă devenind din arhaice moderne. Ideea de sacrificiu ia alte forme. Ele, miturile,  suferă o transformare remarcabilă în speranţele, visele şi nostalgiile noastre, întâlnind şi trăind zilnic, fără să ne dăm seama, mitul creaţiei, mitul nostalgiei originilor, mitul eroului.

III. Irecognoscibilitatea miracolului. Şi astăzi, miracolul există, dar nu mai este recunoscut. În mitologia păgână diferenţa dintre om şi zeu era foarte bine conturată. Condiţia umană era atribuită exclusiv omului, iar condiţia divină era atribuită exclusiv zeului. Miracolul apărea prin contrast, omul fiind înspăimântat de diferenţa dintre el şi zeu. Odată cu întruparea şi Învierea lui Hristos, miracolul nu se mai realizează prin contrast, ci prin contact, omul fiind invitat la dumnezeire, spre a deveni fiu al lui Dumnezeu. Astfel, miracolul se permanentizează şi devine cotidian, de unde şi pericolul de a cădea în deşuetudine, prin lipsa de exerciţiu zilnic întru apropierea de Cer.

IV. Cartea ca epifanie a sacrului. Literatura este definită drept fiica mitologiei, prin care se regăseşte plinititudinea în istorie şi eternitatea în timp. Prin ocazia pe care ţi-o oferă lectura de a te transpune în locul personajelor şi prin exerciţiul de imaginaţie, cartea poate fi cea mai bună mijlocire spre absolut, atunci când nu poţi avea mijlocirea însăşi.

V. Teza terorii istoriei. Eliade oferă exemplul poporului evreu de-a lungul istoriei, mai cu seamă înafara graniţelor actualului stat Israel. Evreii au avut conştiinţa permanentă că sunt un popor ales, poporul lui Dumnezeu. Mentalitatea aceasta i-a determinat să-şi păstreze unitatea de grup etnic şi religios, iar de asemenea să se impună în societate, în locuri cheie. Astăzi poporul lui Dumnezeu fiind reprezentat de către creştini, mentalitatea noastră ar trebui să fie alta. Avem, totuşi, un Dumnezeu care se implică în istorie, istoria este transfigurată, având un sens, lansând o altă invitaţie spre o hermeneutică creatoare, prin care să descoperim modurile în care Dumnezeu se implică, întotdeauna, în istorie. (Vezi cartea Războiul şi Biblia a contemporanului sârb Nicolae Velimirovici)

VI. Jerta creatoare sau sacrificiul întemeietor. Comentariul la legenda Meşterului Manole plasează mitologie românească în context european şi readuce în actualitate ideea că nimic din ceea ce omul crează, întemeiază, este independent de jertfă. Omul nu poate crea nimic permanent, dacă nu oferă ceva în schimb, chiar moartea, forma ei violentă fiind văzută drept o moarte creatoare. Eliade se raportează şi la Nae Ionescu, care spune că numai Dumnezeu poate crea fără durere şi consum de substanţă. Omul crează doar prin sacrificiu.

VII. Ideea simbolului ca ontologie pre-sistematică. Înaintea apariţiei scrisului, oamenii foloseau simboluri bine-definite în sens ontologist, pentru a arăta ceea ce un lucru sau o fiinţă este de fapt, şi ceea ce pare. Deşi astăzi utilizarea scrisului este foarte răspândită, tot simbolurile (în sensul clasic al cuvântului, exceptând scrierea) au impactul cel mai mare asupra omului, de aceea trebuie folosite tot ontologist, pentru a exprima cât mai bine anumite realităţi, stări de fapt, mesaje, în aşa fel încât să nu fie interpretare greşit sau chiar pe dos.

VIII. Teoria unui fond spiritual comun care leagă zone foarte întinse ale lumii. La nivelul culturii populare, supravieţuieşte în forma creştinismului care, orice istoric de bună-credinţă, îl va recunoaşte drept bază a existenţei şi a identităţii europene.

IX. Prelevarea universalităţii mitologiei româneşti. A plasat mitologia românească într-un context european şi universal, în general est-european, sperând la o revigorare generală a naţiunilor europene, pornind de la înţelepciunea răsăriteană, românească.

X. Teza noului umanism. Într-un viitor, ţările est-europene, iar mai cu seamă cele orientale, vor intra într-un contact puternic cu occidentul, mai exact cu mentalitatea occidentală. Întrebarea pe care o ridica Eliade este dacă aceste ţări vor intra în contact pe baza sistemului anglo-american sau vor găsi o cale proprie? Aparent, diplomaţia contemporană a adoptat modelul apusean, în care nu se mai ţine cont de specificul naţional al fiecăruia. Dar pentru a intra într-un dialog adevărat este nevoie de o cunoaşterea a celuilalt, pentru a putea vorbi, atenţie, aceeaşi limbă (cod), nu neapărat aceleaşi lucruri (conţinutul mesajului), Eliade recomandând diplomaţilor Istoria ideilor şi credinţelor religioase, pentru cunoaşterea mentalităţilor determinante ale fiecărui popor.

Aici nu se tropăie, în bibliotecă

Acum fac o paranteză pe care o voi închide tot cu Eliade…

Duminică, Preafericitul Patriarh Daniel, împreună cu un sobor de preoţi, a realizat sfinţirea mult-aşteptată a noului sediu al Bibliotecii Naţionale a României. În semn de preţuire, patriarhul a oferit bibliotecii o icoană a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă. Şi vă rog să pierdeţi 13 secunde din viaţă, uitându-vă la următorul clip:

„sigur, bust, fără cal, pentru că aici nu se tropăie, în bibliotecă”

Bun, dar în biserică se tropăie? Adică haideţi de-acuma să scoatem icoanele cu Sf.M.Mc. Gheorghe unde apare călare înfrângând balaurul şi să punem doar cu bust! Să aibă sfinţii şi oamenii linişte-n biserică, dom’le! Adică, cum? Toţi se roagă şi Gheorghe tropăie?

Dar pe peretele meu se tropăie? Dar pe-al tău?

Şi problema în sine nu este absenţa calului. Doar reprezentarea iconografică de tip bust este perfect canonică şi răspândită în tot spaţiul bisericesc răsăritean!

Omul cu şopârla şi şopârlele cu oameni

Prima parte a problemei o reprezintă absenţa ideii de biruinţă asupra răului (balaurul), întruchipată în icoană, în spaţiul cultural şi ştiinţific al bibliotecii (şi al Universităţii), unde tocmai răul proliferează, întruchipat prin anti-organicitate (artificialism) şi adaptarea formelor fără fond, se transformă şi-n anti-creştinism. Cu atât mai mult, simbolul popular al biruinţei Adevărului asupra minciunii, al binelui asupra răului, este Sf. Gheorghe, care, pe teritoriul românesc, este anticipat de Făt-Frumos.

În mitologiile popoarelor asiatice sau europene, vom găsi întotdeauna mitul zeului suprem de natură reptiliană, acesta fiind dragon, balaur, şarpe sau orice altă şopârla, căreia oamenii trebuie neapărat să i se supună, aducându-i-se ofrande materiale sau spirituale, neînchinarea fiind de neconceput. De fapt, în credinţa popoarelor respective, nici nu este scăpare de sub jugul balaurului. El nu este decât şarpele care i-a ispitit pe primii oameni, care, iată încă are adepţi declaraţi! Subliniez că şi astăzi se închnină sărbători de mare amploare unor asemenea divinităţi, în special în orient, aşa că vă sfătuiesc să vă gândiţi de-acuma de două ori când mai cumpăraţi ceva din China.

Numai în spaţiul est-european şi balcanic, binele învinge prin lupta lui Făt-Frumos împotriva întunericului, motiv întâlnit şi prin forma „Cavalerului Trac”, învingătorul şarpelui, care apare în secolele II-III în peste 200 de reprezentări pe teritoriul României, având şi atributele de Heros (gr. Ηρςω – Stăpân), Invictus (Nebiruitul), Aeternus (Veșnicul), Katahtdinos (gr. ΚαταχΘδνιος – Stăpânul morților), Ktnixtis (gr. Κτvξστης – Întemeietorul de neamuri), făcând trecerea la cultul Sfântului Gheorghe.

Raportat tot la şopârle şi cunoscând că decapitat şarpele nu mai este şarpe, adică moare, dacii anticipau cuvintele „fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii” (Matei 10:16) prin folosirea ca drapel doar a corpului şarpelui, capul fiind întotdeauna de lup.

Dar chestiunea lighioanelor cu solzi o pune cel mai bine actorul Toma Caragiu (Dumnezeu să-l odihnească!),  care ţinea la TV în plin regim comunist un pertinent discurs despre securişti, turnători şi trădători, numindu-i şopârle, adică pe româneşte, draci!

Partea cu tropăitul (mărturisirea)

Dar în suflete şi-n minte se tropăie? A doua parte se leagă de ideea de tropăit, în sine. Acel… „Ai de spus ceva în  viaţă? Spune-o cu gura şi pe faţă! De la tinereţe pân’ la bătrâneţe!”

Tropăitul fiind sinonim cu mărturisirea necontenită a Adevărului, care este mai mult decât o raritate în societatea noastră contemporană. Poate de aceea şi vechii colegi de generaţie de-ai lui Eliade, trecând prin iadul închisorilor comuniste şi devenind măturisitori, mucenici, sunt priviţi cu circumspecţie de către autorităţile sinodale. Astăzi, mărturisirea nu mai este o normalitate. Din păcate, nici în Biserică.

Trăim vremea în care „trebuie să facem ce ni se zice”. „Să ne conformăm!”

Vorba cântecului (piesei La radio) de la Vama Veche:

În fiecare zi îmi spune cineva cât sunt de fericit
Că viaţa o trăiesc din plin pentru că am mobil şi-s conectat
Maşină de spălat şi expresor, televizor cu ecran plat, calculator
Şi-s special că am un card cu numele pe el
Cu care în curând o sa-mi cumpăr casa pe pământ
Şi cu garaj, 2 maşini si-un rottwailer în curte
Şi voi primi nevastă urâtă şi cam proastă
Şi doi copii la şcoală americană
O bonă care mi-e amantă şi mă înşeală şi care vrea la sală
Suntem cu toţii o comunitate de vise sfărâmate în mii de rate
De vise sfărâmate în mii de rate

Nu vreau s-ajung aşa, ăsta nu-s eu
Şi trebuie să scap…

Şi de-acuma cred că fiecare om cu mintea la cap şi-a spus: trebuie să scap!

Trebuie să scăpăm cu toţii! Şi da, sunt epoci în care nu poţi înainta decât mergând contra curentului. Iar în fond, preţuim tinereţea pentru că ştim că într-o zi vom ajunge la bătrâneţe fiind încurajaţi că un om viu pare întotdeauna bufon printre morţi. Cunoaştem de la Eliade că a evita ridicolul însemna a refuza singura şansa de nemurire.

Generaţia lui Eliade nu a evitat ridicolul. Au tropăit! Şi a auzit întreaga Europă şi Americă! S-au ridicat împotriva vechii generaţii care a văzut în marea Unire de la 1918 finalitatea învierii neamului, care nu a înţeles că nu este de ajuns să creezi un stat, mai cu seamă unul naţional, care trebuie bine consolidat. Vechile forme politice şi sociale nu mai corespundeau noilor realităţi. Dar ei, tinerii au ieşit să le schimbe. Nu au schimbat lumea, dar măcar nu au lăsat lumea să îi schimbe pe ei. Şi iată că au devenit chiar definiţia românismului… Şi au fost catalogaţi ca extremişti de dreapta. Erau, mai degrabă, radicali. Dar într-o lume a minciunii, Adevărul în sine este radical şi extremist.

Radicalizarea tineretului românesc după 1918 îşi are originile în manifestările studenţeşti anticomuniste venite ca un răspuns la propaganda bolşevică şi la pericolul sovietic care ameninţa România Mare de la est de Nistru, dar mai cu seamă din mişcarea studenţească din anii 1922-1923. După Război, numărul de studenţi a crescut brusc şi s-a ajuns la o inflaţie studenţească, care a destabilizat viaţa universitară. Liderii studenţilor de atunci, vor pune ulterior, în 1927, bazele Legiunii Arhanghelului Mihail, adică ale mişcării legionare, rupându-se de vechiul lor mentor, profesorul antisemit A.C. Cuza.

În acelaşi an, Mircea Eliade publica în ziarul Cuvântul o serie de 12 articole intitulată Itinerariu spiritual, care va fi definitoare pentru toată tânăra generaţie interbelică. Mentori: profesorii Vasile Pârvan şi Nae Ionescu.

Sub aceste două fapte importante, stă tot interbelicul nostru, mai cu seamă toată generaţia de intelectuali, care, fără să greşim, reprezintă axa culturii şi creaţiei intelectuale româneşti.

… şi poate nu ne dăm seama că astăzi avem aceleaşi condiţii ca atunci. Mai grave chiar. Inflaţia numărului de studenţi după Revoluţie, scăderea calităţii învăţământului, aplicarea total defectuasă a sistemului Bologna care a distrus practic Universitatea, politizarea ei în ultimul hal şi multe altele care ar transforma lista-n catastif. Nu mai vorbim de situaţia din ţară şi de faptul că noi nu suntem pregătiţi pentru a deveni viitorul ei şi suntem nevoiţi să ne pregătim singuri dacă vrem un viitor!

Motive pentru o mişcare studenţească avem. Bun…

Dar ne lipseşte ceva! Scânteia şi mentorii. Mentori or să apară pe parcurs, dar scânteia?

Poate ar trebui să înţelegem, măcar acum, că „sensul existenţei şi datoria fiecărui om este creaţia. Trebuie deci să răspundem, într-un fel sau altul, prin opera noastră, momentului istoric în care trăim.”

Şcoala nu-i de ajuns. Când vom reuşi să învăţăm singuri limbi străine, să devorăm biblioteci, să mărturisim ceea ce ştim şi simţim, să ne culcăm cu un minut mai târziu şi să ne trezim cu un minut mai devreme, precum Eliade, atunci vom putea vorbi de o nouă elită românească. De o scânteie. Iar prin muncă, deci prin jertfă, toate vor curge de la sine…

Să luptăm împotriva propriilor balauri şi să tropăim, deci…

Hristos nu va veni să se răstignească şi a doua oară. Sau, în cel mai rău caz, îl răstignim noi a doua oară prin lipsa noastră de mărturisire, transformându-ne în Iude şi Tome în acelaşi timp.

N-am să spun mai multe. Cred cu tărie că m-am făcut înţeles. Vă las în compania lui Mircea Eliade, prezentându-vă un articol (intitulat Piloţii orbi, publicat în Vremea, nr. 505, 19 Septembrie 1937, pag. 3) de o actualitate izbitoare, dacă este să comparăm situaţia politico-economică a interbelicului cu prezentul. O concisă lecţie de istorie. Iar la final aveţi şi câteva fotografii de la dezbatere.

… şi gândul că, de acum înainte, răstignirea ar trebui să fie a noastră. Jertfă întemeietoare şi creatoare!

Imoralitatea clasei conducătoare româneşti, care deţine „puterea“ politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia naţională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit ţărănimea, că s-a introdus politicianismul în administraţie şi învăţământ, că s-au deznaţionalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva siguranţei statului şi toate aceste atentate contra fiinţei neamului nostru, ar putea – după marea victorie finală – să fie iertate. Memoria generaţiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile şi eroismul anilor cumpliţi 1916-1918, lăsând să se aştearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată: aceşti aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (şi când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât de îndelungată?!) – dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în fata contemporanilor şi în faţa istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de corupţie, bacşişuri, demagogie şi şantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăşi existenta istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus şi ne conduc nu mai văd.
Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase şi mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă – luntrea statului nostru este condusă de nişte piloţi orbi. Acum, când se pregăteşte marea luptă după care se va şti cine merită să supravieţuiască şi cine îşi merită soarta de rob – elita noastră conducătoare îşi continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai găseşti cuvinte de revoltă. Critica, insulta, ameninţarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii aceştia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaşte unele exemple tragice de state înfloritoare şi puternice care au pierit în mai puţin de o sută de ani fără ca nimeni să înţeleagă de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldaţii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Şi deodată, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani după aceea, cetăţenii fostelor state glorioase îşi pierd limba, credinţele, obiceiurile – şi sunt înghiţiţi de popoare vecine.

Luntrea condusă de piloţii orbi se lovise de stânca finală. Nimeni n-a înţeles ce se întâmplă, dregătorii făceau politică, neguţătorii îşi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste şi ţăranii de ogorul lor. Numai istoria ştia că nu va mai duce multă vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însuşirile în afară de cea capitală: instinctul statal.

Crima elitelor conducătoare româneşti constă în pierderea acestui instinct şi în înfiorătoarea lor inconştientă, în încăpăţânarea cu care îşi apără „puterea“. Au fost elite româneşti care s-au sacrificat de bună voie, şi-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam.

Clasa conducătorilor noştri politici, departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stă în putinţă ca să-si prelungească puterea.

Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambiţiile pe care şi le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Şi nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de conştiinţe ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că măcar acum, când încă mai este timp, nu înţeleg să se resemneze. […]

Ştiu foarte bine că evreii vor tipa că sunt antisemit, iar democraţii că sunt huligan sau fascist. Ştiu foarte bine că unii îmi vor spune că „administraţia“ e proastă – iar alţii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minorităţilor.

Ca şi când aceleaşi tratate au putut împiedica pe Kemal Paşa să rezolve problema minorităţilor măcelărind 100.000 de greci în Anatolia.

Ca şi când iugoslavii şi bulgarii s-au gândit la tratate când au închis şcolile şi bisericile româneşti, deznaţionalizând câte zece sate pe an.

Ca şi când ungurii nu şi-au permis să persecute făţiş, cu închisoarea, chiar satele germane, ca să nu mai vorbesc de celelalte.

Ca şi când cehii au şovăit să paralizeze, până la sugrumare, minoritatea germană!

Cred că suntem singura ţară din lume care respectă tratatele minorităţilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamărindu-le cultura şi ajutându-le să-şi creeze un stat în stat. Şi asta nu numai din bunătate sau prostie. Ci pur şi simplu pentru că pătura conducătoare nu mai ştie ce înseamnă un stat, nu mai vede.

Pe mine nu mă supără când aud evreii ţipând: „antisemitism“, „fascism“, „hitlerism“! Oamenii aceştia, care sunt oameni vii şi clarvăzători, îşi apără primatul economic şi politic pe care l-au dobândit cu atâta trudă risipind atâta inteligentă şi atâtea miliarde. Ar fi absurd să te aştepţi ca evreii să se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi şi cu foarte multe obligaţii – după ce au gustat din mierea Puterii şi au cucerit atâtea posturi de comandă. Evreii luptă din răsputeri să-şi menţină, deocamdată, poziţiile lor, în aşteptarea unei viitoare ofensive – şi, în ceea ce mă priveşte, eu le înţeleg lupta şi le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

Tristeţea şi spaima mea îşi au, însă, izvorul în altă parte. Piloţii orbi! Clasa aceasta conducătoare, mai mult sau mai puţin românească, politicianizată până în măduva oaselor – care aşteaptă pur şi simplu să treacă ziua, să vină noaptea, să audă un cântec nou, să joace un joc nou, să rezolve alte hârtii, să facă alte legi. Acelaşi şi acelaşi lucru, ca şi când am trăi într-o societate pe acţiuni, ca şi când am avea înaintea noastră o sută de ani de pace, ca şi când vecinii noştri ne-ar fi fraţi, iar restul Europei unchi şi naşi. Iar dacă le spui că pe Bucegi nu mai auzi româneşte, că în Maramureş, Bucovina şi Basarabia se vorbeşte idiş, că pier satele româneşti, că se schimbă faţa oraşelor – ei te socotesc în slujba nemţilor sau te asigură că au făcut legi de protecţie a muncii naţionale.

Sunt unii, buni „patrioţi“, care se bat cu pumnul în piept şi-ţi amintesc că românul în veci nu piere, că au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, săracii, că în Evul Mediu românii se hrăneau cu grâu şi peşte şi nu cunoşteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând că blestemul a început să apese neamul nostru odată cu introducerea secarei (la sfârşitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanarioţii care au introdus porumbul – slăbind considerabil rezistenţa ţăranilor. Blestemele s-au ţinut, apoi, lanţ. Mălaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea până în secolul al XVI-lea bere), austriecii în Ardeal şi „cultura“ în Principate au adus sifilisul. Piloţii orbi au intervenit şi aici, cu imensa lor putere politică şi administrativă.

Toată Muntenia şi Moldova de jos se hrăneau iarna cu peşte sărat; căruţele începeau să colinde Bărăganul îndată ce se culegea porumbul şi peştele acela sărat, uscat cum era, alcătuia, totuşi, o hrană substanţială. Piloţii orbi au creat, însă, trustul peştelui. Nu e atât de grav faptul că la Brăila costă 60-100 lei kilogramul de peste (în loc să coste 5 lei), că putrezesc vagoane întregi cu peste ca să nu scadă preţul, că în loc să se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brăilei se recoltează numai 5 vagoane şi se vinde numai unul (restul putrezeşte), grav e că ţăranul nu mai mănâncă, de vreo 10 ani , peşte sărat. Şi acum, când populaţia de pe malul Dunării e secerată de malarie, guvernul cheltuieşte (vorba vine!) zeci de milioane cu medicamente, uitând că un neam nu se regenerează cu chinină şi aspirină, ci printr-o hrană substanţială.

Nu mai vorbiţi, deci, de cele şapte inimi în pieptul de aramă al românului. Sărmanul român luptă ca să-şi păstreze măcar o inimă obosită, care bate tot mai rar şi tot mai stins.

Adevărul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendară de acum câteva veacuri. În Moldova şi în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrănit, care mănâncă grâu, peşte, fructe şi care bea vin în loc de ţuică.

Noi n-am înţeles nici astăzi că românul nu rezistă băuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul, bunăoară. Ne lăudăm că „ţinem la băutură“, iar gloria aceasta nu numai că e ridiculă, dar e, în acelaşi timp, falsă. Alcoolismul sterilizează regiuni întregi şi ne imbecilizează cu o rapiditate care ar trebui să ne dea de gândit…

Dar piloţii orbi stau surâzători la cârmă, ca şi când nimic nu s-ar întâmpla. Şi aceşti oameni, conducători ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bună-credinţă, şi cu bunăvoinţă; numai că, aşa orbi cum sunt, lipsiţi de singurul instinct care contează în ceasul de fată – instinctul statal – nu văd şuvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pământ românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia şi meseriile care dispar lăsând locul altor neamuri…

Nu simt că s-au schimbat unele lucruri în această ţară, care pe alocuri nici nu mai pare românească.

Uneori, când sunt bine dispuşi, îţi spun că n-are importantă numărul evreilor, căci sunt oameni muncitori şi inteligenţi şi, dacă fac avere, averile lor rămân tot în ţară. Dacă aşa stau lucrurile, nu văd de ce n-am coloniza ţara cu englezi, căci şi ei sunt muncitori şi inteligenţi. Dar un neam în care o clasă conducătoare gândeşte astfel, şi-ţi vorbeşte despre calităţile unor oameni străini – nu mai are mult de trăit. El, ca neam, nu mai are, însă, dreptul să se măsoare cu istoria…

Că piloţii orbi s-au făcut sau nu unelte în mâna străinilor – puţin interesează deocamdată. Singurul lucru care interesează este faptul că nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a ştiut şi nu ştie ce înseamnă un stat.

Şi asta e destul ca să începi să plângi.

Şi să treci la treabă!

Trebuie să recunoaştem, de la bun început, că în mediul studenţesc, pe aceste teme, s-a discutat mai mult la o pauză de ţigară, decât într-un cadru organizat, dar spontan, în care studenţii să-ţi exprime părerea: vrem rector aşa şi decani aşa!

Cuvintele care au caracterizat săptămânile acestea „cuminţenia”, adică lipsa de reacţie a studenţilor, îţi dădeau impresia că se fac alegeri locale sau parlamentare: „Lasă, bă! Că tot ei între ei se aleg! Ce să ne băgăm noi?” Ce-i drept, o atitudine care trebuie condamnată în sensul ieşirii din letargie al masei studenţeşti. Dar în acelaşi timp trebuie înţeleasă!

… şi trebuie să fii absolut străin de Universitate ca să nu observi pervertirea ei, modul în care s-a transformat într-o fabrică de oameni cu diplome şi fără un viitor real, care se declară împietrită în faţa oricărei valori sufleteşti, care nu serveşte în niciun fel intereselor naţionale.

O Universitate care îşi afirmă autonomia, dar numai faţă de valorile organice ale Neamului Românesc, nu şi faţă de clasa politică. Şi, la urma urmei, de ce să nu recunoaştem, pentru că o ştim cu toţii: rectorii sunt numiţi pe criterii politice.

Şi mă gândesc că aici a contribuit şi principiul stupid de a promova manageri în funcţiile de rector, profesori de la facultăţile de profil economic, facultăţi care se impun mai mult prin numărul mare de studenţi şi resurse financiare, decât prin spirit universitar. Unii au o „tradiţie” de 15 ani în fotoliul de rector, iar alţii, printr-un nou mandat, tind spre acelaşi record.

În comun au modul în tratează Universitatea în duh mercantilist, corporatist, ca pe o veritabilă companie: SC Universitatea SRL. Şi spun SRL (Societate cu Răspundere Limitată) pentru că nu îşi asumă vreo responsabilitate reală faţă de viitorul României: studenţii şi elevii de astăzi. De altfel, ea este un adevărat SA (Societate pe Acţiuni), în care, pentru a „împrospăta” atmosfera, mulţi (sau chiar toţi) îşi păstrează locurile de prorectori, facând doar schimb de atribuţii…

Noroc de profesorii cu adevărat buni, apreciaţi de studenţi, care mai salvează ceva din această ruină a Universităţii Româneşti. Mă gândesc că Cineva, acolo de Sus, ne ajută. Şi iată, că nu totul este pierdut…

Noul rector al Universităţii Babeş-Bolyai

Joi seara, o bună amică, E., îmi dă bucuroasă de veste că la Cluj „a ieşit Pop”! În sfârşit unul de-al nostru, un istoric în funcţia de rector!

Fireşte, este vorba despre prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop, de la Facultatea de Istorie şi Filosofie. Cum nu sunt adeptul biografiilor lungi şi pline de date, vă voi spune doar că noul rector are 57 de ani, este specializat pe istoria Evului Mediu şi şi-a adus o contribuţie deosebită în problema întemeierii statelor medievale româneşti, cristalizată în principal în teza lui de doctorat Adunările cneziale din Transilvania în secolele XIV – XVI şi în lucrarea Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania. Este adeptul cercetării serioase, opunându-se curentului mincinos al demitizării, promovat de oameni precum Lucian Boia. Colegii îl cunosc destul de bine, din bibliografiile de curs sau de seminar. Nu în ultimul rând, Ioan-Aurel Pop este membru titular al Academiei Române. O biografie nonconformistă găsiţi aici, permiţându-mi a face o completare ultra-nonconformistă (înainte de toate suntem oameni), prin a spune că este un tip foarte fain. Cei care vor să margă mai departe, îi pot vedea CV-ul aici şi lista de lucrări publicate aici.

De ce ne-am pomenit să scriem despre el? Pentru că este unul dintre puţinii rectori de până acum care conştienizează importanţa studenţimii. Raportat la aerul universitar clujean, el te duce cu gândul la zilele marelui Sextil Puşcariu, rector între 1919-1920 şi 1940-1941, care prin deschiderea sa faţă de studenţi a înlesnit procesul universitar şi, mai ales, apariţia şi dezvoltarea mişcării studenţeşti din perioada interbelică, pepiniera marii generaţii de intelectuali (vezi generaţia interbelică), care îşi are originile la Cluj.

Unii, privind lucrurile din afara mediului universitar, ar putea spune că Ioan-Aurel Pop nu face decât să se dea bine cu studenţii sau că se preface, minte ca politicienii. Aceştia, din neştiinţă şi mai cu seamă din rea-voinţă, nu pot înţelege valoarea discursului şi a planului de bătaie pe care îl are un rector. Citind relatările din presa românească, am găsit, aş spune, o odioasă definiţie reducţionistă: Rectorul este ordonatorul de credite al universităţii.[1] Şi cum scriu în principal pentru colegii mei, studenţi şi elevi, nu mă voi strofoca în a-i face pe alţii să accepte ceea ce nici nu pot să înţeleagă! Cu atât mai mult dacă neagă importanţa Universităţii, implicit a studenţimii, în procesul de creare a unei Noi Românii.

Discursul noului rector al UBB, Ioan-Aurel Pop, se conturează în următoarele cuvinte (sublinierile cu bold îmi aparţin, cu excepţia celor scrise şi cu litere italice, care aparţin autorului):

Universitatea nu-şi poate altera spiritul director pentru a deveni universitate de piaţă. Producem pentru piaţa muncii, dar trebuie să influenţăm această piaţă odată cu întreaga comunitate, să creştem şi oameni, intelectuali profunzi, o elită pregătită să îndrepte societatea spre viitor. Avem misiunea să producem nu doar absolvenţi cu anumite abilităţi, ci să generăm cunoaşterem cultură umanistă şi tehnică, dar mai ales un spirit care umanizează, dă sens şi direcţie unei naţiuni.

Trebuie să formăm specialişti buni, dar mai ales caractere puternice, personalităţi armonioase şi oameni liberi. […] Universitatea se constituie într-un loc al colaborării, al muncii în echipă, al înlănţuirii experienţei tuturor generaţiilor. […]

Grija de căpetenie trebuie îndreptată înspre studenţi, care sunt raţiunea de a fi a oricărei universităţi, iar atenţia aceasta specială va ţine seama deopotrivă de actul de învăţare şi de cercetare. Studenţii, spre a putea fi protagoniştii proceselor derulate în universitate, trebuie instruiţi la nivel superior, prin prestaţii academice ireproşabile, trebuie permanent consultaţi, chemaţi să se pronunţe, ascultaţi, antrenaţi în muncă, dar şi bine adăpostiţi în campusuri, dotaţi cu burse de studiu şi de cercetare, stimulaţi prin premii etc.

[…] Renunţarea la catalogări negative ale oricărei persoane pe motive de vârstă (fie tinereţe, fie bătrâneţe); discriminarea după criterii de vârstă se pedepseşte de către legislaţia europeană;

[…] Oamenii trebuie să se simtă respectaţi de instituţie, în tot acest marasm al crizei şi nesiguranţei; ei nu trăiesc numai din produse ale spiritului, ci trebuie să şi mănânce, să petreacă, să schimbe impresii şi, mai ales, să râdă.

Seriozitatea şi performanţa nu trebuie asociate în niciun caz cu crisparea şi cu teama, iar fermitatea nu are nimic comun cu aroganţa, mai ales într-o societate a elitelor intelectuale.

[…] Pe fondul cultivării creativităţii tinerilor şi al renunţării la memorarea mecanică, se repudiază tot mai mult astăzi acumularea de cunoştinţe, în favoarea învăţării tehnicilor de operare cu datele. Este nevoie şi de echilibru în acest sens. Nu din pricina prea multor date, memorate de minţile tinerilor, se înregistrează o scădere a nivelului învăţământului nostru actual, ci dimpotrivă, din pricina uor minţi prea „odihnite”, pe fondul ignoranţei şi al necunoaşterii. Or, universitatea este principala instituţie care poate recâştiga interesul pentru şcoală, pentru valorile ei, respectul pentru profesie şi pentru specialitate, aplicând principii moderne, inovative, dar respectând şi regulile unei anumite tradiţii pedagogice care a produs rezultate bune.

 […] Vigoarea şi forţa creaţiei  presupun oriunde şi oricând respectarea demnităţii individului creator.

[…] Universitatea, ca tribună a elitei intelectuale, are obligaţia să comunice cu lumea, să fie deschisă spre societate şi cunoscută în societate, deopotrivă prin numeroasele sale personalităţi şi prin menirea ei de globalitate, de comunitate.

[…] Cred sincer că, în ciuda individualismului şi individualităţilor tot mai exacerbate (care ne înconjoară astăzi şi care provin, de regulă, din sfera politico-socială, economică, mediatică etc.), universitatea rămâne o grupare a spiritelor elevate, în cadrul căreia individul creator se poate manifesta liber.[2]

[…] Tinerii vin spre universitate cu multe speranţe. Copleşiţi, unii de lipsuri, alţii de prea mari tentaţii, trăiesc într-o singurătate acoperită de masca grupului şi-şi pierd prea repede candoarea adolescenţei şi tinereţii, mânaţi de mercantile interese. Fireşte, tabloul meu este intenţionat prea sumbru, pentru că vreau să trag un semnal de alarmă. Clujul este “cel mai universitar” oraş din ţară, numărând aproape 100 000 de studenţi, de toate tipurile – la fiecare patru locuitori unul este student – şi este animat de o efervescenţă a tinereţii cum rar se găseşte pe acest continent. Dar efervescenţa se reduce pe zi ce trece, fiindcă nu găsim echilibrul între studiile de tip licenţă (trei-patru ani), masterat (alţi doi ani) şi doctorat (trei ani), nu mai avem forţa de stimulare de odinioară, nici metodele de încurajare a performanţei. Studenţii noştri trebuie cu repeziciune reintegraţi în marea comunitate, cointeresaţi în binele solidarităţii de care vă vorbeam, responsabilizaţi, ajutaţi să se integreze în viaţă şi păstraţi aproape de Alma Mater, de mama care le-a hrănit spiritul…

[…] Cred că studenţii trebuie să aibă un rol mai mare în funcţionarea UBB, în primul rând în aprecierea prestaţiei şi atitudinii profesorilor lor. În unele locuri, atmosfera rece şi chiar ostilă de care vorbeam mai sus s-a creat şi din lipsa de comunicare dintre dascăli şi discipoli. Unii profesori se mărginesc să-şi trimită în chip superior mesajul spre student, uitând de orice căldură umană, iar alţii se mândresc cu procentajul mare de studenţi picaţi, uitând că acest procentaj nu este de cinste, ci de ruşine. La marile universităţi americane, prin anii ’90 ai secolului trecut, am constat un lucru complet necunoscut mie: se măsura periodic eficienţa transmiterii cunoştinţelor de către dascăli, iar profesorul care avea câţiva ani la rând calificative proaste din partea studenţilor ori procentaje repetate de căzuţi la examene de peste 50 la sută era socotit nepotrivit meseriei şi invitat să părăsească instituţia. Natural, confortul intelectual al studenţilor trebuie dublat de unul material, ceea ce înseamnă o atenţie specială acordată burselor de merit şi sociale, campusurilor, camerelor, cantinelor-restaurant etc. O problemă spinoasă este reprezentarea studenţilor şi participarea lor la actul de conducere, în consilii profesorale, senat etc. În van s-a fixat prin lege un cuantum de reprezentare de 25% studenţi în aceste organisme, din moment ce selectarea reprezentanţilor studenţilor este defectuoasă, iar structurile profesionale aprobate se află uneori în conflict cu asociaţiile studenţeşti. Sunt situaţii în care studenţii de rând nu se simt reprezentaţi la modul real şi onest, au impresia unor manipulări, pe seama unei „elite” studenţeşti instrumentalizate şi obişnuite cu un grad ridicat de confort. Conlucrarea dintre studenţi este esenţială, ca şi dialogul dintre dascăli şi studenţi, pe fondul unei misiuni educative asumate cu responsabilitate de profesori. Profesorul nu are atât o meserie, cât o misiune![3]

[…] De asemenea, cred că plagiatul este o placă care apasă asupra noastră. Trebuie să-i obişnuim pe studenţi să nu plagieze. Onestitatea trebuie să stea pe primul plan. Ideea de a face lucrări de licenţă comandate nu mi se pare etică, iar noi trebuie să oprim această plagă care aruncă asupra universităţii o imagine care coboră prestigiul, iar noi trebuie să oprim asta!

[…] Un decan trebuie să aibă experienţă în cercetare. În acelaşi timp, un decan trebuie să fie raportat spre comuniune şi comunicare. Deşi am în minte o reprezentare a generaţiei tinere, nu fac distincţii de vârstă, ci de capacitate, de calitate. Un bun decan trebuie sa se bucure de încrederea studenţilor.

[…] Nu m-am înscris după 1989 în niciun partid. Mă bucur că a ieşit la iveală aceasta întrebare pentru că s-a insinuat că am fost suţinut de vreun partid.[4] […] Ca persoană, consider că e un moment în care rectorul trebuie să rămână apolitic. A fost o implicare mult prea accentuată care a deplasat factorul de echilibru înspre implicare politică. Să nu uităm că rectorul a fost şi şef de partid politic. Acum ar trebui să vină o perioadă în care rectorul, cel puţin pentru atmosfera care trebuie să domnească în universitate, să fie apolitic, oficial. El nu poate să fie apolitic în adâncurile sale, pentru că orice om are atitudini politice.[5] (O detaşare de ideea că şcoala nu trebuie să facă politică. Iată, deci, o înţelegere a conceptului de politică, ca implicare în societate, în viaţa cetăţii, nu în sensul deturnat de clasa politică de ieri şi de astăzi. – n.n.)

[…] Corpul studenţesc este cel mai important într-o universitate. Cred că existenţa noastră ca dascăli şi cercetători se datorează în primul rând studenţilor.

Mai jos vă ofer spre citire mesajul integral către studenţi, pe care noul rector clujean îi numeşte colegi. Menţionez că sublinierile/bold-urile din text îmi aparţin, cu excepţia ultimului paragraf, care a fost lăsat în acest fel de către autor.

Tinerilor colegi studenţi: [6]

1 din 5 locuitori ai Clujului este student la Universitatea Babeș-Bolyai, nu mai puţin de 33% din populaţia urbei fiind formată din studenţii celor şase universităţi de stat din Cluj. Născută din şi pentru un oraş dezvoltat – înainte de toate – prin şi pentru studenţi, Universitatea Babeş-Bolyai face parte din elita universităţilor de cercetare avansată şi de educaţie. Studenţii, mai ales masteranzii şi doctoranzii, au jucat un rol esenţial în această clasare şi vor avea o importanţă semnificativă în ascensiunea UBB-ului. Aceştia, de la licenţă la masterat, merită un mediu şi structuri care să le asigure deopotrivă atingerea idealurilor profesionale şi o viaţă studenţească frumoasă. Pentru aceasta, îmi propun următoarele obiective pe care le voi urmări ca rector al UBB-ului.

1. Dezvoltarea infrastructurii destinate studenţilor
Avem 13 cămine, al 14-lea fiind în curs de finalizare. Alocarea locurilor (de la primele cazări la recazări) trebuie să fie transparentă şi verificabilă online. Se vor căuta şi găsi soluţii pentru cazarea tuturor studenţilor care depind de un loc în cămin pentru continuarea studiilor, acelaşi lucru fiind valabil şi pentru cadrele didactice şi tinerii cercetători care sunt şi vor veni la UBB (dincolo de noi construcţii, spaţiile din parcul Iuliu Haţieganu le vor sta la dispoziţie, nemairămânând apanajul unei clientele servile). Criteriile de cazare şi alocare a locurilor în cămine nu vor mai fi produsul meritelor şi „bogăţiilor” extra-studenţeşti.

2. Creşterea mobilităţilor studenţilor
La ora actuală, cel mult 5% din studenţii UBB pot beneficia anual de burse în străinătate. Prin dezvoltarea de parteneriate internaţionale noi şi prin acţiuni de fundraising pentru burse alternative şi suplimentare, voi sprijini schimbarea acestei nefericite situaţii, astfel încât cel care îşi doreşte să studieze un semestru la o altă universitate să o şi poată face mult mai uşor decât până acum.

3. Informatizarea şi accesul la resurele educaţionale
Începând cu 2009, UBB a investit 6.410.081,90 lei într-un portal care nu funcţionează la parametrii doriţi. Studenţii trebuie să aibă un acces viabil la un sistem funcţional de informaţii academice. Abonamentele la bazele de date trebuiesc multiplicate prin efortul conjugat al UBB şi BCU, accesul la reviste şi cărţi recente de circulaţie internaţională, fiind imperios necesar pentru lucrări de licenţă, masterat ori doctorat de calitate. De asemenea, trecerea la raftul liber este de importanţă prioritară pentru orice student, indiferent de la facultatea care provine ori de biblioteca în care studiază. Atât pentru domeniile de studiu cu accent pe aspectele teoretice, cât şi pentru cele de dominantă practică, vor fi făcute investiţii materiale majore şi judicioase în infrastructura educaţională care să înlesnească tranzitia de pe băncile universităţii la locul de muncă.

4. Resurse financiare
În ultimii ani, universitatea a acordat studenţilor diferite sume de bani pentru proiecte de natură sportivă, culturală ori educativă. Sumele acordate trebuiesc sporite şi alocate în mod transparent pe baza unor competiţii reale de proiecte. Se va încuraja şi sprijini depunerea de proiecte naţionale şi internaţionale de studenţii dornici de cunoaştere. Ca la toate nivelele de activitate universitară, va fi susţinută şi implementată reducerea încărcării birocratice şi a obstrucţiilor structurale din calea accesului la finanţare.

5. Studenţii şi rectorul
Mandatul meu de rector va promova un nou tip de relaţie cu studenţii, bazată pe comunicare şi transparenţă în luarea deciziilor. Studenţii nu sunt o comunitate amorfă şi uniformă, ci o sumă de comunităţi şi individualităţi definite de vocaţii şi speranţe. Fiecare facultate are nevoi şi probleme specifice, inclusiv din punct de vedere studenţesc. Comunicarea dintre rectorat şi studenţi trebuie sa fie directă, personalizată şi nu mediată şi delegată arbitar. Mă voi întâlni periodic, atât la nivel de facultate, cât şi de universitate, cu studenţii, cu reprezentanţii aleşi ai acestora şi ai asociaţiilor studenţeşti care promovează adevărata Alma Mater Napocensis. Voi căuta să creez şi să încurajez cât mai multe ocazii de socializare între studenţi şi cadre didactice, în sensul unei adevărate comunităţi ce suntem. În această Cetate nu va fi loc pentru frică şi abuz. Nu tolerez şi nu voi tolera nicio acţiune de intimidare şi forţare a studenţilor indiferent de justificările dorite şi căutate de unii sau alţii. Voi acorda o atenţie sporită studenţilor doctoranzi, al căror statut, doar parţial definit legislativ şi reglementat intern, împreună cu birocratizarea excesivă, le îngreunează atingerea scopurilor esenţiale, de studiu şi cercetare.

Aparţin unei generaţii care a văzut foamea şi frica transformându-se în speranţă şi apoi căzând în terorare şi dispreţ. Istoria s-a repetat în oarece măsură în ultimele decenii. Îmi doresc lucruri simple. Vreau o universitate în care studenţii să reacţioneze la abuzuri aşa cum au răspuns, în alte vremuri, cei încolţiţi de o armată de securişti în noaptea de Paşti a anului 1968 (iar profesorii lor i-au apărat, nu vândut pentru funcţii ori burse). Vreau o universitate în care profesorii şi studenţii să intre cu plăcere şi cei ce o absolvesc să spună cu mândrie “am terminat la UBB”, alumni-i fiind o componentă esenţială a ideii universitare care trebuie amplificată. Nu-mi doresc o universitate „profitabilă”, „antreprenorială” ori „istorisitoare”. Îmi doresc o universitate umană şi funcţională.

Ioan Aurel Pop

Pe când, oare, un asemenea discurs şi la Universitatea Ieşeană?

Toată „nebunia” formalistă a zilei de astăzi, cu flori şi urări, nu doar pentru mine, ci şi pentru o femeie, nu valorează la fel de mult ca acceaşi dulce „nebunie”, dar de data aceasta pur spontană, în oricare zi ca manifestare, dar în fiecare zi ca spirit, din restul zilelor din an…

Şi consider şi simt că sunt în acelaşi gând cu Petre Ţuţea:

Cărui bărbat nu-i plac femeile? În primul rînd la iubesti pentru farmecul lor, si în al doilea rînd le iubesti pentru că fac oameni.

Aşa că am să vă las în compania unuia dintre intelectualii de marcă ai interbelicului românesc, sociologul şi filosoful Ernest Bernea:

Bărbatul este recunoscut unanim ca fiind superior femeii. Această recunoaştere a lăsat peste ochii noştri o perdea care ne opreşte să vedem ceea ce este esenţial femeii, înşuşirile sale de căpetenie.

Cine nu a văzut o femeie aplecându-se ca o mângâiere peste oamenii nimănui? Cine nu a văzut-o mângâind un cap de copil sau săturând un sărac? Femeia este mult mai înţelegătoare de cât bărbatul faţă de tot ceea ce înseamnă vieaţă: ea iubeşte florile, iubeşte păsările şi animalele, iubeşte oamenii.

Femeia are simţul mult mai fin al situaţiilor morale, trăieşte mult mai adânc decât bărbatul încercările interioare ale fiinţei apropiate; ea se transpune în întregime în locul altuia mergând până la depersonalizare. Cugetul ei şi făptura ei surprind mai repede şi simt mai adânc durerile şi bucuriile celor apropiaţi.

Bărbatul e mai închipuit, mai rece, mai calculat şi mai închis decât femeia. Bărbatul e mai trufaş, mai aspru şi nu rareori mai egoist. Cu aceste însuşiri înţelegem cât de uşor poate deveni tiran.

Marea putere de depăşire, puterea de trăire în altul şi capacitatea ei de recepţie fac din femeie cel mai bun confident în ceasurile grele. O femeie inteligentă şi blândă vine ca o lumină tămăduitoare peste rănile unui suflet încercat.

Femeia este o făptură mai fragedă, mai delicată şi mai simţitoare decât bărbatul. Aici stă superioritatea ei. E drept că bărbatul a întrecut-o în artă, în ştiinţă şi mai ales în politică, dar nu trebuie să uităm că ea l-a egalat, dacă nu l-a şi întrecut, în cea mai grea şi mai de sus valoare umană: sfinţenia.

Pentru a fi înţeleasă, femeia trebuie văzută în expresiunile caracteristice ale naturii sale. Femeia sportivă, militar sau inginer tot atâtea chipuri întoarse ale firii. Armonia cosmică le refuză.

Supusă unui destin al pasiunii, ea este legată de tot ceea ce îi îmbogăţeşte zilele; de la cele mai însemnate până la cele mai gratuite lucruri, toate o interesează, o chiamă, o farmecă. Dorinţa puternică şi continuu împrospătată de a-şi îmbogăţi vieata şi totodată nevoia de dăruire desinteresată fac din femeie o fiinţă în permanentă vibraţie şi îndemn.

Femeia însufleţeşte totul, învălue lucrurile cu cântec şi caută fără încetare firele ascunse ale ţesăturii vieţii. Secretul său aici stă: în legătura permanentă cu izvoarele vieţii. Fiinţă încă netulburată de erorile intelectualismului, ea are mai adânc simţul just al fiecărei situaţii sau lucru, are mai sigură intuiţia lucrurilor neschimbătoare. Cum altfel s-ar explica plinătatea şi focul rugăciunilor sale? Cum s-ar explica plânsul luminat de razele bucuriei ce-i străbat adesea chipul?

Orice ar face, femeia nu se joacă; ea vede în profunzime, suferă şi se bucură plin. Femeia cunoaşte adevăratele flori nemuritoare ale vieţii. Buzele ei deosebesc aromele de uscăciune. De aceea pasul îi este atât de sigur atunci când e vorba să pornească pe drumul rodniciilor sale.

Femeia, femeia adevărată, nu trebuie căutată în uzină sau cazarmă, ci în biserică, în cămin şi în pajişti. Iubită, soţie, mamă sau soră, femeia apare în vieata noastră ca un îndemn la dragoste şi creaţie. Dincolo de rătăcirile cetăţii moderne o găsim frumoasă şi mângâietoare, sensibilă tuturor semnelor curate şi înălţătoare ale condiţiei omului.

Ernest Bernea, în volumul Preludii, Editura Predania, 2011

Acelaşi plan se aplică şi la plural. Pornind de la ideea că nu ne putem rezolva problemele dacă mai întâi nu le recunoaştem.

Lucrând în domeniul webdesign-ului şi al promovării/publicităţii pe internet am acces la anumite instrumente, care i-ar face pe unii sociologi invidioşi. Unul dintre ele este Google Trends (pentru tendinţa căutărilor), iar celelalte sunt keyword tool-uri (instrumentele pentru cuvinte cheie) pe care le oferă acelaşi Google. Iniţial lucram la un studiu de piaţă online, dar într-o pauză îmi venise ideea să văd cum se raportează românii la pornografie, pe internet. Şi am rămas şocat…

De multe ori ne reconfortăm judecându-i pe ceilalţi. A vedea doar răul din ceilaţi este o formă gregară de a te simţi superior. Ruşii sunt beţivi, francezii proşti, americanii cam graşi ş.a.m.d. Dar noi? Cel mai frumos ar fi să vedem mai întâi bârna din ochiul nostru şi după paiul din ochiul vecinului…

De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum poţi să zici fratelui tău:  „Frate, lasă să scot paiul din ochiul tău” , nevăzând bârna care este în ochiul tău? Făţarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău. (Luca 6, 41-42)

Desigur, unii, care se intitulează a fi mari istorici, ocupându-se cu demitizarea, au început să inventeze bârne, „demitizând”, chipurile, cuminţenia şi creştinătatea românilor, prin a induce ideea că românii sunt ultimii hoţi, corupţi, beţivi, fumători, drogaţi, laşi etc etc… adică nişte rataţi! Ca să lămurim problema, precizez că majoritatea obiceiurilor proaste pe care le avem astăzi şi care sunt promovate ca fiind de când lumea, au doar de câteva sute de ani, cum sunt cele de origine levantină, venite prin filieră turco-grecească precum corupţia şi furtul, care au fost perpetuate, cu minore excepţii (a se vedea raportarea guvernării Antonescu la corupţie!), de toate clasele politice, „democratice” de la 1859 încoace. Beţivi? Ni se aduce aminte de ampla operaţiune de tăiere a viilor comandată de regele dac Burebista, dar românul, adică ţăranul, a început să consume alcool (să drojdească) abia de la începutul secolului al XIX-lea, când negustorii evrei veniţi din Galiţia poloneză au început să deschidă primele crâşme la sat! Fricoşi? Doar după 45 de ani de comunism şi 20 de „libertate” am devenit…

Totuşi, un mare păcat „istoric” avem şi noi, care este strâns legat de lipsa de unitate şi dezordinea care ne-a caracterizat de-a lungul istoriei noastre, în absenţa unui lider sau a unei legi: desfrâul, în sens erotic. Nu doar datorită unor reminescenţe poligamice ale preistoriei sau ale antichităţii sau datorită circulării puternice a mitului Zburătorului, personaj care chinuie femeile nemăritate sau proaspăt căsătorite, care nu le lasă să se aşeze la casa lor, pentru a întemeia o familie care a fost, este şi (sperăm că) va fi celula de bază a societăţii. Astfel, Zburătorul, pentru o iubire neîmplinită, devine un promotor al dezagregării sociale. Dacă nu ai ordine în familie, cum să ai ordine ierarhică în tot spaţiul carpato-danubiano-pontic?

Dar spre deosebire de alte neamuri şi popoare, avem şi contrara: mitul Dochiei şi a lui Traian. Dovada că, în aceleaşi timpuri dacice, exista şi împotrivire faţă de duhul Zburătorului, Dochia păstrându-şi legămintele, preferând moartea trupească în schimbul unei morţi familiale pe care ar fi suferit-o dacă ar fi acceptat vieţuirea cu Traian, asociată ideii de viol.

Până la urmă, un păcat devine istoric, doar în măsura în care îl perpetuăm. Dochia m-a făcut să cred în puterea noastră de a ne face ordine în viaţă, având o raportare corectă la erotic şi la actul sexual. Adică una fără pornografie!

Rezultatele pe care vi le prezint mai jos reliefează mai mult aspectele calitative ale problemei, decât cele cantitative. Desigur, acolo unde a trebuit, am făcut şi calcule. Aşa că, am şi cifre!

CE şi CÂT caută românii pe net? Şi mai ales… UNDE?

Am selectat cele mai relevante cuvinte cheie legate de pornografie. Datele sunt cumulate din căutările medii lunare  realizate pe teritoriul României şi al Republicii Moldova (tot România!).

porno: 10.140.000 de căutări lunare din 414.000.000 globale, deci 2,44%

porn: 6.670.000 de căutări lunare din 618.000.000 globale, deci 1,07%

sex: 5.550.000 de căutări lunare din 618.000.000 globale, deci 0,89%

xxx: 5.165.000 de căutări lunare din 151.000.000 globale, deci 3,42%

Pe locul 5 se află filme porno (3.400.000 de căutări lunare din 13.000.000).

Dacă luăm în calcul că aproape 10 milioane de români au acces la internet, am putea emite pe baza datelor ipoteza că aproape fiecare român cu acces la internet caută lunar, cel puţin odată, „ceva” porno. La fel de bine, unul din doi români cu acces la internet caută „ceva” xxx.

La noi, consumul de pornografie pe internet este mai mare decât cel din alte state, raportat la populaţie. O explicaţie ar fi şi lipsa unei industrii dezvoltate a materialelor pornografice off-line, pe suporturi de tip casetă video, DVD sau revistă, cum este în state precum SUA, Canada, China, Coreea de Sud sau Cehia, Regatul Unit şi Germania.

Când vine vorba de site-uri, un obicei foarte des întâlnit la utilizatorii de internet este acela de a nu introduce adresa unui site direct în bara de URL (adress bar) , ci a o căuta folosind motorul de căutare Google, accesând site-ul de acolo. Iar aceste căutări, la fel ca şi celelalte, rămân înregistrate, numărul lor fiind considerat chiar numărul accesărilor.

Dintre site-urile mari de pornografie, preferatul românilor este RedTube (1.520.000 căutări/accesări), urmat de XNXX (823.000), YouJizz (818.000), PornHub (700.000), Tube8 (560.000) şi la final YouPorn (451.000). Aşadar, românii ştiu exact unde să caute pornografie!

DE UNDE sunt românii care caută pornografie pe net? Raportul urban-rural

Tendinţa generală este de a crede că orăşenii sunt principalii consumatori de pornografie. Doar „degradarea este la oraşe”, ar spune mulţi. Şi când spun oraşe, mă refer la metropole şi reşedinţe de judeţ.

GoogleTrends nu va ştii niciodată câte căutări se fac din satul X, pentru că asemenea tehnologii de localizare geografică exactă pe bază de IP (Internet Protocol), la scară largă, nu există. În schimb, el va repartiza satul X unui centru apropiat, municipiu sau oraş, respectivul adunând toate datele din mediul rural.

Mai jos vă prezint distribuţia căutărilor pentru cele cinci cuvinte-cheie relevante enumerate mai sus (porno, porn, sex, xxx, filme porno), în câteva din judeţele României. Imaginea vorbeşte de la sine…

Un alt aspect important în determinarea raportului urban-rural îl reprezntă utilizarea limbii italiene ca limbă de sistem a calculatorului, fapt întâlnit în special la românii plecaţi la muncă în Italia, majoritatea provenind din mediul rural. Calculatoarele au fost cumpărate de acolo, având sistemul de operare instalat în italiană şi… lăsate aşa! Multe astfel de calculatoare mi-au şi trecut prin mână…

Povestea calculatoarelor „de la ţară”

În tinereţile mele primeam o grămadă de calculatoare la depanat. Nu atât pentru probleme de hardware (care ţin de componentele calculatorului), cât pentru probleme de software (care ţin de sistemul de operare şi de programe).

Am avut astfel ocazia să văd o mulţime de calculatoare şi să am acces total la informaţiile de pe ele, cât timp le rezolvam problemele de funcţionalitate. Să nu aveţi impresia că răscoleam prin foldere (dosare) ca să văd ce fişiere au oamenii… De parcă îmi păsa…

Dar la prima vedere, era imposibil să nu sesizez anumite aspecte simple. Cei de la oraş, ţăranii gospodari sau sătenii civilizaţi aveau calculatorul curat, bine întreţinut, cu fişierele bine organizate şi doar vreo două probleme minore. Îl foloseau prea puţin pentru entertainment, ci mai mult pentru lucru. Nu ştiu dacă accesau sau nu site-uri pornografice, dar cel puţin, dacă accesau, ştiau să şteargă istoricul căutărilor.

În schimb, „ăia de la Ţărănoaia”, cum sunt numiţi în limbaj comun, ţăranii în sens peiorativ, adică oamenii din mediul rural asociaţi de obicei cu crâşma, rachiul şi maneaua sau competiţii de tip Miss Teracotă, aveau calculatoarele pline numai de muzică, filme, jocuri şi… pornografie! Înţeleg că nu toţi se pricepeau să şteargă istoricul căutărilor de pe internet şi că erau fani înfocaţi ai browserului Internet Explorer, dar lăsau pornografia la vedere! Sau în foldere cu titluri de genul NU DESCHIDE E SECRET. History-ul era plin de siteuri pornografice sau de tip warez de pe care descărcau filme şi muzică cu nemiluita. La o scanare cu un antivirus… trebuia să închid sonorul pentru că erau găsite sute de fişiere infestate de viruşi.

Îmi aduc aminte că pe atunci apăruseră abonamentele la internet cu limită de trafic la 1-2 GB. Nu pot uita momentele în care omu’ înjura de cele sfinte la telefon că nu mai are net, că modemul este prost, ba chiar atât de prost încât i-a stricat şi calculatorul. Fă-l să înţeleagă că şi-a consumat creditul trăgând filme de pe net… Imposibil! Clientul înjură, ţipă şi se calmează doar după ce întră în legătură cu Bucureştiul, apelând la serviciul de relaţii cu clienţii. Din senin se calmează, pentru că aşa a spus Bucureştiul! Clientul se simte de parcă ar fi vorbit cu Avocatul Poporului, dar în continuare neagă că ar fi tras el filmele de pe net… Morala: Ca să lucrezi în vânzări directe, în mediul cel mai rural, ai nevoie de nervi de fier! Pe cât de uşor convingi clientul, parcă într-atât de grele îţi va face zilele după… Şi parcă o face dinadins! Ca să îţi scoată peri albi:

Minorităţile naţionale şi pornografia

O bună parte din rezultatele specifice anumitor zone ale fiecărei ţări sunt asociate cu o anumită minoritate naţională, caracterizată prin folosirea limbii de origine pentru sistemul calculatorului. Marja de eroare este foarte mică. Ca să dăm exemplul României, câţi români şi-ar instala sistemul în limba maghiară? Poate tot atâţia cât maghiarii care şi-ar instala sistemul în limba română. :)

Din comparaţii am exclus engleza ca limbă de sistem, întrucât este destul de răspândită, dar nu majoritară, fiind folosită în special de utilizatorii mai experimentaţi care nu se pot acomoda traducerilor defectuoase de termeni tehnici (mă număr printre ei).

La noi, în special în judeţele transilvănene, cu precădere în Covasna şi Harghita, limba majoritară a utilizatorilor care accesează site-uri pornografice este… maghiara! În Republica Moldova situaţia este neclară datorită utilizării la scară largă a sistemelor de operare în limba rusă.

În vecina Serbie, tonul căutărilor este ţinut tot de minorităţi, în frunte fiind croaţii, urmaţi de albanezi şi maghiari care caută vizibil mult mai multă pornografie decât sârbii. În Bulgaria situaţia este asemănătoare, minoritatea în cauză fiind cea turcă.

În cazul minorităţilor româneşti, pentru cuvântul cheie filmuleţe porno, din România şi Rep. Moldova se efectuează 2.773.000 de căutări lunare, din 4.090.000 globale, deci 1.317.000 de căutări, adică o treime din ele, sunt realizate înafara graniţelor celor două state româneşti. Recunosc că mereu am fost înclinat spre studiul limbilor stăine, dar dacă cunoaşteţi vreo altă limbă în lumea aceasta în care să existe sintagma filmuleţe porno, să mă anunţaţi. Eu, unul, nu cunosc decât limba română.

În rest, avem minorităţi împortante, care mai consumă şi pornografie, în Ucraina, Serbia şi Bulgaria. Măcar avem încă o dovadă a faptului că suntem mai mulţi în lumea aceasta decât ni se spune că suntem.

CE fantezii au românii? Reflectarea lor în indexul căutărilor de pe internet

Curiozitatea şi analiza rezultatelor m-a dus şi mai deprate: am dorit să aflu care sunt fanteziile românilor. Mintea omului născoceşte multe, iar site-urile pornografice au avut grijă să clasifice aceste fantezii.

Prin clasa a XI-a descoperisem la plictisitoarele ore de TIC (sau „orele unde te învaţă cum să deschizi calculatorul”) BASH CraiovaForum, un site pe care sunt postate (publicate) tot felul de conversaţii amuzante culese de pe messenger, chat, mIRC etc. Am râs copios la o discuţie între doi tineri, în care primul încerca să scape de o fată, fără să îi dea ignore. Prietenu-l său îl „sfătuieşte”, în ordine, să-i spună: că este gay, că are gagică, că are şi coşuri, că se masturbează. Dar soluţia finală făcea toată faza amuzantă la momentul respectiv! Citez:

spune-i ca ai fantezii cu babe

Haha! Trebuie să fii lovit cam tare la cutie ca să ai fantezii cu babe, îmi spuneam eu. Imbecil şi impotent pe deasupra! Să îţi lipsească mai mult decât o doagă. Cum poate fi atras un om din punct de vedere erotic, sexual, de o femeie în vâr…? Nu avea sens să mai continui. Consideram fanteziile cu babe cazuri izolate, ale unor debili mintali. Până recent, când m-am decis să public pe blog despre pornografia la români reflectată în căutările de pe internet şi să mai şi văd ce fantezii au românii…

Da, probabil aţi ghicit. Fantezii cu babe! Şi nu glumesc! Dintre toate categoriile de fantezii, cea cu femei în vârstă le depăşeşte în numărul de căutări pe celelalte, chiar la un loc. Uşor peste un milion de căutări. Dacă ne raportăm numărul de români cu acces la internet, am putea emite ipoteza că 1 din 10 români are fantezii cu babe.

Poate aşa se şi explică numărul mare al violurilor în care victime sunt femei în vârstă. Totuşi, o parte din aceste femei nu au nimic împotrivă. Ba din contra. Îmi vin în minte doar două cazuri de-a dreptul scârboase care au apărut în mass-media prin intermediul ştirilor de la ora cinci şi au circulat intens pe internet, pe siteurile de amuzament şi pe reţelele sociale. Primul era cu o babă care povestea cu plăcere că violatorul i-a făcut, citez, „dragoste în gură”! Al doilea era cu o babă mai tânără care era total nemulţumită de „prestaţia” violatorului. Bine… să zicem că înţeleg! Discută cu celelalte babe, prietenele tale, bârfeşte-ţi violatorul cât vrei, dar nu la TV ca să te vadă tot poporul ce babă sex-pertă eşti! Lasă-mă, tanti, să dorm la noapte!

Eu, unul, sunt îngrozit de punctul de vedere ultra-deplasat pe care îl au babele, despre generaţia noastră şi modul în care abordăm sexualitatea. La noi, primele generaţii post-decembriste (’89-‘95), mai auzi de câte o fată care a rămas însărcinată în timpul liceului sau de una care a făcut un avort, poate chiar două. Şi… atât! Despre generaţiile de după ’95 şi despre sexualitatea infantilă şi „copile care o fac pe rupte la 12 ani” voi discuta cu altă ocazie. În schimb, la primele generaţii post-regaliste (’44-‘50), crescute în cea mai pură formă de comunism, auzi îngrijorător de multe cazuri de femei care au făcut 12-15 avorturi la vârsta maturităţii (în special după 1967 când în România au fost interzise avorturile), folosind tot felul de tehnici dubioase, de la spălături cu spirt, la introducerea asipinei în …

Da, vorbesc de aceleaşi generaţii care l-au votat ani la rândul pe Iliescu (măi, animalule!) şi care, în special la sat, îşi vând 4-5 ani din viaţă pentru un litru de ulei şi un kilogram de orez, care, iată, astăzi, sunt subiectul unor fantezii…

Majoritatea consumatorilor de pornografie în România sunt tineri, până în 25 de ani, dar ca valori sunt apropiate de segmentele 25-35 de ani, respectiv 35-45 de ani.

Nu înţeleg cum unora pot să le ardă călcâiele după babete, când e plină lumea de fete tinere şi voluptoase! Cum mai pot respectivii să întemeieze o familie? Cum? Măcar de ar căuta fete tinere pe internet, dar culmea că nici pe net nu le caută: abia am putut aduna 60.000 de căutări lunare cu fete tinere, din mai multe cuvinte-cheie.

Oare caută pe net ceea ce nu pot vedea zi de zi? Sau babele acceptă întreţinerea relaţiilor sexuale mai uşor decât tinerele? Habar n-am. Tot ce cunosc este că preoţii de la sate nu îşi fac treaba ca lumea! Nu generalizez, cunosc şi preoţi buni. [Foarte] puţini, dar buni,  ţinând cont de  faptul că nu orice preot e neapărat şi duhovnic bun. Totuşi, cineva trebuie să pună ordine în viaţa tinerilor şi vârstnicilor de la sate…

Fantezii cu babe! Auzi… Doamne!

Nu pot înţelege de ce! Nici nu mă mai strofoc… Simt că cu cât încerc să înţeleg mai mult, cu atâta îmi vine mai tare să fug în munţi şi să mă ascund. Trec mai departe pentru că, din cauza babelor, mi s-a întors stomacul pe dos.  A doua oară.

Lovitura finală: CÂND caută românii materiale pornografice pe internet

Trebuie să recunosc că în momentul în care am observat care sunt zilele cu cele mai multe căutări pentru pornografie, m-am dat cu capul de birou. La propriu. Şi atunci mi-am spus: Ne bate Dumnezeu, băăăă!

Am urmărit pe grafice evoluţia căutărilor pornografice după primele cinci cuvinte cheie relevante (sex, xxx, porno, porn, filme porno) în perioada 2006-2011, identificând prin raportare la calendar principalele perioade în care românii caută materiale pornografice pe internet:

- Sărbătorile de iarnă (20 decembrie 7 ianuarie), când punctele maxime sunt atinse de Crăciun (Naşterea Domnului) şi de Anul Nou (Sf. Vasile). Să fie pornografia o metodă de a combate frigul de afară? Nu cred…

- Sfintele Paşti, când punctele maxime sunt atinse puţin înainte de Învierea Domnului (duminica), mai exact în Joia Mare sau Vinerea Mare, prima fiind închinată prăznuirii răstignirii Mântuitorului, iar cea de-a doua punerii Sale în mormânt. Creşterea căutărilor începe în duminica Floriilor şi se termină în săptămâna luminată, după Izvorul Tămăduirii (prima vineri după Înviere). Ce pot să spun? Genial moment în care să consumi pornografie! Nici nu am cuvinte…

- Vara, ca anotimp, perioada în care elevii şi studenţii au vacanţă, începe perioada concediilor, iar expresia a fi în călduri capătă sens. Timpul liber asociat cu plictiseala şi căldurile de afară sunt un factor important în determinarea unui om de a-şi consuma vremea cu puţin sex virtual… Pentru perioada verii mi s-a părut important punctul maxim pentru anii 2008-2011, care se regăseşte la mijlocul lunii august când se prăznuieşte Adormirea Maicii Domnului (15 august / Sfânta Marie Mare).

Mai jos, aveţi graficele:

Ce spune limba română? Verba adversus masturbationem. Pierderea timpului

Dulcea şi frumoasa noastră limbă îşi dovedeşte din nou înţelepciunea. Se ştie de acuma preabine (nu are sens să enumăr studii ştiinţifice sau să fac caz din acest fapt) că pornografia se leagă implicit de masturbare.

Unii dintre dumneavoastră mă vor considera, mai departe, vulgar, dar aceasta este realitatea cotidiană şi… lingvistică. În plus, trebuie să spunem lucrurilor pe nume!

În limbajul colocvial, masturbarea este numită labă. De aici şi expresia a face laba sau a o freca [la rece], ambele sinonime cu ideea de a pierde timpul, a strica vremea. Îndemnul „nu îţi mai face laba atâta” este folosit cu sensul de  „nu mai pierde timpul atâta”. Implicit, cel care execută această acţiune se numeşte labagiu, care este folosit şi cu sensul de pierzător de timp, pierde-vară, om care se mişcă foarte încet în acţiuni (în special în traficul rutier şi în… politică), labagiul având intelectul, motivaţia, voinţa proprie, capacitatea de muncă şi stima de sine scăzute mult sub nivele normalităţii. Plurarul este labagii şi se aplică de obicei grupurilor cu forţă de reacţie scăzută, clasei politice actuale sau ONG-urilor care există doar cu numele şi cu funcţiile.

Astfel, prin însuşi termenul pe care îl oferă limba română, înţelegem consumarea pornografiei şi masturbarea ca pe o mare pierdere de timp, care afectează tot ansamblul fiinţei umane, răsfrângându-se şi în plan social. Şi nu numai!

Suntem noi, astăzi, un popor de labagii? Şi nu mă refer aici doar la masturbare. Mă refer la pierderea timpului…

Şi trebuie să fii de-a dreptul ipocrit să nu recunoşti că măcar măcar odată în viaţă ai omorât timpul (time-killing)! Dar salvat cu adevărat eşti abia atunci când recunoşti că pierzi timpul în fiecare zi. Fie că nu faci ceva concret, fie că ai o teribilă lipsă de randament.

Dar pentru a deveni un OM NOU, omul de care are nevoie familia, biserica, şcoala, armata, adică România de mâine, îţi trebuie de două puncte fundamentale: idealul şi munca necesară îndeplinirii lui.

Generaţiei noastre îi lipseşte un ideal. Tocmai de aceea orice efort individual sau colectiv nu are rezultate vizibile, pentru că el nu este realizat întru împlinirea unui ideal.

Din această cauză, legat de întrebarea pusă mai sus, nu trag, încă, concluzii. Cred, în continuare, în puterea noastră de a ieşi din starea de letargie, de a ne făuri un ideal – o doctrină şi de a-l urma. Ideea este să nu ajungem mai rău pentru că, deja, am început să strigăm, mulţi dintre noi, români fiind, din adâncul conştiinţei: am pierdut 22 de ani – oferim recompensă!

Şi ce-i drept, suntem mari consumatori de pornografie pe internet! Nu vreau să par că-l imit pe Cioran, dar îmi permit să fiu sarcastic spunând că intrând în continuare pe site-uri porno şi masturbându-ne poate vom salva România! Vom fi un nou proletariat, într-o labagisto-craţie populară, în care să ne conducă Bruxelles-ul sau Washington-ul în timp ce noi stăm pe site-uri porno. Şi ne-o frecăm [la rece]…

Şi istoria nu iartă labagii! Vorba britanicului conservator Edmund Burke: Pentru ca răul să triumfe, este suficient ca cei buni să nu facă nimic. Am putea parafraza spunând: Pentru ca răul să triumfe, este suficient ca cei buni să-şi facă la…

Aţi înţeles! :)

Pornografia – maladia secolului XXI

Pentru a vedea mai bine care sunt efectele pornografiei şi ale masturbării, vă invit să următiţi în continuare ediţia din 24 iulie 2011 a emisiune Credinţă şi tradiţii nemţeme, unde realizatorul Mihai-Silviu Chirilă a avut-o ca invitat pe doamna doctor psihiatru (nu psiholog!) Paula Iliescu de la Spitalul Judeţean Neamţ – secţia Psihiatrie.

Emisiunea a fost realizată cu prilejul lansări pe piaţă a volumului Pornografia – Maladia secolului XXI, rezultatul studiului realizat de fizicianul Virgiliu Gheorghe, care editat şi celebrele volume din seria Efectele televizorului asupra minţii umane.

Volumul i-a avut ca referenţi ştiinţifici pe prof. univ. dr. Ilie Bădescu (directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române şi cadru universitar la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii Bucureşti) şi pe prof. univ. dr. Pavel Chirilă (doctor în ştiinţe medicale, directorul Centrului Medical Naturalia şi un urmaş, aş spune, al savantului Nicolae Paulescu în domeniul fiziologiei filosofice).

Dacă vroiam „să se vândă bine” articolul,  îmi foloseam cunoştineţele de marketing şi aş fi folosit un titlu de genul ŞOCANT: Românii au fantezii cu babe! Aşa că n-ar strica dacă aţi da un share/distribuie pe facebook!

În rest, aştept părerile şi ideile voastre, mai jos,  la rubrica comentarii!

Atunci, inevitabil, mi-a venit şi întrebarea: CINE are interesul de a promova o tradiţie păgână şi precreştină, în plin secol XXI? Televiziunile  şi publicaţiile se întrec parcă în lecţii de patriotism, recomandând Dragobetele ca o alternativă la Valentine’s Day, dar cu acelaşi kitch. Oare acesta este simbolul dragostei şi al familiei la români? La cununie, mirii se leagă în numele unui tânăr zurliu sau al lui Hristos, pentru a forma o familie (celula de bază a societăţii)?

Unii ştiu că o să-mi sară în cap şi o să mă acuze de anti-naţionalism sau lipsă de ataşament pentru tradiţiile populare: “Da’ îî sărbătoare veche de la daci! Moşi-strămoşi… Cum poţi tu să…?”

Da, nene! Uite că pot! Pentru că în loc să facem referire la adevăratele valori spirituale ale strămoşilor daci, precum ascetismul sau vitejia (adevărate virtuţi!), nouă ne arde de busuioace sub pernă, stropitul fetelor cu apă sau iată, de un tânăr “flăcău” cu origini etnologice incerte, care umblă pe la femei şi care le poartă “noroc” tinerilor îndrăgostiţi. De parcă tot ceea ce ar trebui să moştenim din trecut este poligamia (specifică preistoriei, până spre finalul Epocii Bronzului) şi zburdălnicia. Şi colac peste pupăză, avem o ştire senzaţională pentru patriotarzi şi pseudo-naţionalişti: Dragobetele este de origine slavă, intrând ca obicei în spaţiul românesc de doar… 200 de ani! Aşadar, vă rog să lăsaţi falsele dacisme şi ocupaţi-vă de cele reale! (Dragobetele nu este singurul obicei/mit “dacic”. De Crăciun încercam să combat ideea că Mersul cu ţiganii este obicei de la daci. Ţiganii au venit abia în secolul XIII…)

Cei care vor să iubească româneşte, să o facă aşa cum trebuie! Adică cu respect şi curaj.

Şi acum un sfat pentru băieţi: Este absolut patetic să te foloseşti de ocazii formaliste de genul Valentine’s sau Dragobete pentru a intra într-o relaţie cu o tipă! Sau pentru a “menţine” o relaţie cu o tipă… Cu atât mai patetic şi de râsul… fetelor, dacă foloseşti tot felul de obiecte kitchioase şi roz, fie că sunt inimioare pufoase cu I love you (băi, le urăsc!), lumănări parfumate sau orice alt produs made in China pe care ţi-l oferă comerţul! Dacă chiar vrei să surprinzi o femeie, atunci fii spontan! S-P-O-N-T-A-N. Fără să te gândeşti prea mult! De aici înainte e secret…Care se traduce prin caracter! De aici vine şi originalitatea, mai ales în idei, care cu siguranţă nu se găseşte pe net! Ci în tine!

Spor la citit! Şi la lucrat caracterul! :)

Nu mi-a plăcut niciodată Valentine’s Day. În primul rând pentru că e o sărbătoare importată din altă tradiție spirituală. În al doilea rând pentru că, în condițiile lumii actuale, mi se pare mai mult un pretext pentru afirmarea unei ipocrizii totale decât o sărbătoare a iubirii (în realitate, iubirea are probleme mari în zilele noastre, suferind mutații „genetice” până la urmă de așteptat în contextul creării „omului nou”), în condițiile în care iubirea instrumentală ia locul pe zi ce trece iubirii sentimentale. Nu în ultimul rând, pentru că se folosește pretextul unui sfânt creștin care a fost martirizat apărând ideea de căsătorie pentru a se celebra viețuirea în afara tainei căsătoriei. Iar acest lucru este perfect inacceptabil.

Cum era însă de așteptat, într-o economie de piață funcțională, care duduie, cum e cea românească, Valentin nu a rămas fără concurenți. Așa a fost scos de la naftalină și din lada de gunoi a istoriei precreștine Dragobetele. Am văzut că în perioada aceasta a sfântului Valentin se duce de la o vreme o adevărată bătălie surdă între acești doi „protectori ai iubirii”, Dragobetele și Sfântul Valentin. Pe mine, sincer, mă face să râd patriotismul neaoș (cu mâna la inimă și ochii la steag) cu care compatrioții noștri i-au dat cu flit sfântului Valentin (după ce l-au sărbătorit, în stilul clasic românesc, imparțial, cu toți în cameră) de dragul Dragobetelui.

Teologul din mine nu s-a putut abține să nu se amuze, cu un pic de îngrijorare totuși, cum de dragul unui patriotism endemic, manifestat de obicei la români numai în situații futile și complet inexistent când e nevoie de el, românii verzi și „adevărați” au exoflisit un sfânt creștin fiindcă venea împachetat în ideologie mercantilă americană (iar acum e trendy să fii antiamerican, deși joci în fiecare an la loteria vizelor, te îmbraci americănește, asculți muzică americănească, vezi filme americănești și eventual și vorbești ca ei) și l-au îmbrățișat cu caldură pe un personaj destul de dubios, ca să nu mai vorbim de faptul că e complet păgân.

M-am gândit: o fi și pentru ceea ce fiecare dintre aceștia reprezintă. Sfântul Valentin reprezintă exemplul de slujitor creștin al altarului care își dă viața pentru ca cei ce se iubesc să fie uniți cu binecuvântarea divină a căsătoriei (această binecuvântare nu este o formalitate, un chiolhan sau un contract social, ci o invocare a divinității în viața celor doi care se iubesc. Prin această invocare, Duhul Sfânt potențează forța sufletului, altfel limitată, de a iubi și a se dărui celuilalt, de a ieși din cochilia egoismului pentru a se întâlni cu adevărat cu celălalt. Fără acest ajutor divin, puterea naturală a sufletului de a iubi e limitată, ca orice e omenesc, și, după epuizarea ei, începe despărțirea). Așadar, Valentin se sacrifică pentru anduranța iubirii în comuniunea harică a Duhului Sfant, pentru iubirea desăvârșită, care îi scutește pe cei ce se iubesc de riscul „singurătății ființiale în doi”.

Pe de altă parte, Dragobetele e mai pe placul sufletului românului actual. Amoral, nițel deșucheat, carnal, Dragobetele umblă din floare în floare și sărută fetele. Seamănă ca două picături de apă cu tipul de romantic mioritic contemporan, „spiritual”, „șugubăț”, nestatornic, bărbat „adevărat”, numa’ bun de iubit. Că provine dintr-o tradiție poligamică nu cred că mai deranjează pe cineva prea mult. Ba dimpotrivă, cred că asta rezolvă multe dintre triunghiurile amoroase existente la tot pasul. În plus, noi suntem oameni moderni, nu? Nu ne mai cramponăm de idei învechite precum monogamia. Am înlocuit acest concept obscur de mult cu mai noua noțiune de „relație deschisă”.

Rezumând, Sfântul Valentin sau Dragobetele? Cu alte cuvinte, iubirea cuviincioasă sau amorul deschis, iubirea andurantă, de lunga durată, sau flirtul pasager, amorul egoist, lipsit de profunzime și de substanță? Eu așa văd dilema.

În ceea ce mă privește, eu sunt sub acest aspect mai augustinian: mie îmi place vorba episcopului din Hippo Ama et fac quis vult! [„Iubește și fă ce vrei!”], interpretată neapărat în cheie creștină, însemnând că dacă iubești (fie ea vorba de iubirea față de Dumnezeu, aproapele sau bărbatul/femeia iubit[a], funcție de gen) poți face ce vrei, fiindcă, indiferent ce vei face, vei respecta ordinea morală a lucrurilor și vei trăi într-o bună-cuviință atât de necesară unei vieți fericite.

Cât despre Sfântul Valentin, îl dezbrac de garbage-ul comercial american și respect ideea teologică pe care o reprezintă (Sfântul Valentin a fost un sfânt cu recunoaștere locală, martirizat la Roma, pe 14 februarie 270, la ordinul împăratului Claudius Goticus. Cultul său s-a extins în întreaga lume după expansiunea Bisericii Romano-Catolice. În secolul XX, Biserica Romei i-a retras sărbătoarea din calendarul universal, rămânând să fie cinstit la nivel local, datorită incertitudinii existenței sale, povestea lui fiind mai mult orală decât atestată documentar. Din acest motiv, nu e pomenit nici de calendarul universal răsăritean, asta neînsemnând că i se neagă, în Răsărit, existența și martirajul. În Biserica Ortodoxă se sărbătorește un sfânt Valent, pe 16 februarie, diacon în Ierusalim, deci se pare că nu e sfântul Valentin cel despre care vorbim aici. Ar fi și greu de știut, dat fiind că și romanii au vreo trei variante „identitare” pentru acest sfânt). Sărbătoarea numită „Valentine’s Day” este atestată pentru prima dată într-un poem romantic al lui Geoffrey Chaucer, din secolul al XIV-lea, în care acesta spune că: „aceasta era ziua sfântului Valentin, când fiecare pasăre vine să își aleagă perechea”. Mențiune despre această zi se face și în Hamlet, iar în Parisul medieval exista un „tribunal al iubirii”, înființat în 1400, de ziua sfântului Valentin.) Și atât.

Pe Dragobete îl privesc cel mult cu o curiozitate lingvistică, numele sau fiind mai mult de origine slavă decât dacică. DEX dă o explicație pe care eu, care sunt foarte circumspect când vine vorba despre etimologii, o accept cu rezervă, ca de obicei: spune DEX că Dragobete aduce cu termenul sârbesc drugobrat, „cumnat” (halal sărbătoare românească!). Bun, așa o fi. Dar cumnatul cui? Și de unde reputația de crai? Ce legătură are buhul casanovic cu importanța statutului de cumnat?
În spirit democratic, le urez și „valentiniștilor”, și „dragobetiștilor” să se iubească mult (în sens strict calitativ) și mai ales cu adevărat și neegoist. Asta e ceea ce contează până la urmă…

Pe când îl invităm și pe Cupidon la bachetul ăsta roz? Sau pe zeița Kali? Că doar suntem în plin New Age, unde, vorba lu’ nenea Iancu, „un zeu [nu e cazul lui Valentin, evident] nu poate să fie mai presus decât altul. Nu permite sfânta Constituțiune [a Uniunii Europene, desigur]”.

via Mihai-Silviu Chirilă

Ideea alcătuirii lui s-a născut din dorinţa de a găsi răspunsuri la unele dintre preocupările omului care vieţuieşte pe aceste meleaguri, în aceste vremuri ale minciunii instituţionale şi universale, cum le numea un spirit treaz al epocii.

Toate temele abordate se vor a fi o perspectivă creştină asupra vieţuirii în lumea contemporană în aşa fel încât spiritul acesteia să nu ne înghită, dialogurile pe care le puteţi citi în paginile cărţii oferind îndemnul la vigilenţă şi la discernere înţeleaptă a adevărului de falsitate.

În acelaşi timp, teme legate de educaţia din şcoli, raportarea la stat, reîntoarcerea la tradiţiile populare, ataşamentul faţă de neam, respectul faţă de familie pot fi considerate ca o perspectivă creştină a supravieţuirii într-un mediu ostil, declarat în mod mincinos „tolerant”.

Cea mai mare eroare pe care ar putea-o face cititorul acestor pagini ar fi să creadă că această carte este un tratat de dietrologie, un demers obscur subsumat superficial aşa-zisei teorii a conspiraţiei. Faptul că această confuzie se poate face uşor nu e decât o consecinţă a respectului pe care adevărul îl are într-o astfel de lume.

Invitaţi au fost Mihai-Silviu Chirilă, autorul volumului şi bunul meu prieten, alături de Pr. Dumitru Păduraru, realizator TV.

Lansarea volumului a fost moderată de către… mine  :)

La început am vorbit despre formalismul fără precedent care a cuprins Biserica în zilele noastre şi despre rolul teologului în a-l combate, opunându-i trăirea autentică, pentru a-i revitaliza Bisericii minunata funcţie socială de a apropia oamenii prin iubire, iar de asemenea de a-i forma cu spirit critic (discernământ) faţă de realităţile lumii înconjurătoare.

Iar unul din locurile unde formalismul şi-a făcut loc cel mai bine este sfera teologiei româneşti, care, de cele mai multe ori, este preocupată de exotismul catolic, protestant sau monofizit, purtând discuţii pentru realizarea unui vis coşmar, nu doar cultural, numit ecumenism – unirea tuturor credinţelor, în loc să se preocupe de problemele reale pe care şi le pun şi cu care se confruntă românii.

Din acest punct de vedere, Mihai-Silviu Chirilă este străin de teologia în care se taie frunza la câini, împlinindu-şi vocaţia teologică prin deschiderea faţă de problemele lumii contemporane, cărora, prin dialog cu invitaţii săi, le găseşte nu doar cauze, ci şi soluţii. Precizez că-l ajută aici înclinarea lui spre limbi străine (mai bine de şase la număr), datorată experienţei ca traducător şi pasiunii pentru relaţii internaţionale, care îi oferă deschidere informaţională.

Printre invitaţii săi m-am numărat şi eu, în volum fiind incluse două interviuri cu mine: primul despre Ce ne învaţă şi ce nu ne învaţă şcoala? – în care am discutat despre ceea ce se predă în licee în materie de istorie, literatură şi filosofie, mai mult ca elemente ale unui plan ideologic, decât adevăruri demonstrate ştiinţific -, iar al doilea despre Guvernarea lumii de către Dumnezeu – un altfel de mod de înţelegere a istoriei, în care elementul principal ale orcărei relaţii de cauzalitate este vrednicia oamenilor faţă de Dumnezeu.

Părintele Păduraru a vorbit despre volumul în sine, apărut la finele lui 2011 la Editura Rotipo în Iaşi, care cuprinde şi un studiu pertinent despre Importanţa elementului dacic în conştiinţa naţională, realizat de Mihai-Silviu Chirilă, căruia i-au aparţinut momentele de la finalul lansării, după care a urmat fireasca sesiune de autografe.

Spre cumpărare, volumul esre disponibil în librăria Avant-Garde (str. Lăpuşneanu, nr 16).

Din CUPRINS (selectiv): Cuvânt despre viaţa veşnică (Invitat Justin Pârvu), Mărturisirea credinţei în închisorile comuniste (Invitată Aspazia Oţel-Petrescu), Despre pseudoştiinţă (Invitat Ioan Vlăducă), Arta tradiţională, pe cale de dispariţie (Invitat Ioan Vlăducă), Despre realitatea sufletului (Invitat Ioan Vlăducă), Pornografia – boala secolului XXI (Invitată Paula Iliescu), Predarea religiei în şcoli (Invitată Carmen Păduraru), Statul laic şi statul laicilor (Invitat Andrei Bejan), Tradiţie şi naţionalism versus patriotism (Invitat Mugur Vasiliu).

Foto: Eugen Harasim (film-foto.ro) / Oana-Valentina Fîrţigu

Vedeţi şi: http://mihaisilviuchirila.blogspot.com/

Este foarte uşor să critici, chiar şi fără un sistem critic. Doar puterea noastră de a ne judeca aproapele constant ne este de ajuns. Mai greu este să creezi. Să îţi foloseşti puterea creatoare pentru a căuta soluţii. Când nu poţi găsi tu o soluţie, accepţi soluţiile oferite de ceilalţi.

Şi le-am văzut: ba opoziţia, ba monarhie cu Prinţul Charles sau Radu Duda, ba tehnocraţi sau militari… sau… străini! Da, străini! Pentru că toate aceste minunate pseudo-analize politice şi comentarii realizate de dragul aflării în treabă despre, chipurile, o revoluţie, nu au făcut decât să promoveze ideea că noi, românii, am fi nişte rataţi care nu ne putem conduce singuri.

De aceea, în mintea multora, trebuie să ne conducă alţii…

Şi acum vine întrebarea: dar pe noi, generaţia  post-decembristă, cei de 16-22 de ani, nu ne întreabă nimeni nimic? Nu, pentru că în ochii lumii noi suntem o adunătură de destrăbălaţi, drogaţi, beţivi, fustangii, internauţi, feisbuchişti, distruşi, mucoşi, o generaţie fără identitate şi fără viitor etc. etc. etc. Mulţumim pentru complimente!

Cine ne-a crescut aşa, se complace de minune în situaţia aceasta! Alături de toată clasa politică, de la Bucureşti la Bruxelles şi Washington!

… pe noi, ăştia de 16-22 de ani, cine ne învaţă cum să conducem o ţară? Nimeni!

Parcă nu era de ajuns că sistemul educaţional este la pământ… Dar nu avem ce face! Trebuie să ieşim din iad, împreună! Cum? Un om vine cu reperul…

Părintele Justin Pârvu, stareţul mănăstirii Petru-Vodă, din judeţul Neamţ! La 93 de ani, o viaţă întreagă dedicată luptei pentru învierea României, cu 17 ani petrecuţi în închisorile comuniste, şi fiecare zi în slujba oamenilor care îi bat la uşă. Iar deasupra, o luciditate fantastică. Dintre toţi, numai el a pus problema elitelor în societatea românească şi nevoia de oameni noi! De tineri!

Şi mai ales nevoia de un lider de generaţie, de un conducător, de „un om al lui Dumnezeu”! Pentru că acesta este adevărul… Democraţia nu funcţionează la români. Tot ceea ce am realizat noi în istorie a fost pe baza deciziei şi a asumării toate a răspunderii de către un om. Fie că era rege, cneaz, jude, voievod sau căpitan de haiduci. Istoria noastră nu se leagă de sisteme complexe, de alegeri, de mai adunări populare, ci de persoane cheie precum Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Horea, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu… Bărbaţi cu voinţă şi ambiţie care au reprezentat, fiecare la momentul respectiv, întreg neamul românesc.

În continuare, vă invit să citiţi câteva fragmente din viziunea părintelui asupra protestelor şi a necesităţii unui lider, pentru a înţelege de la sursă chestiunea:

[...] Sub nicio formă să nu iasă în stradă, pentru că este o capcană mai mare decât își pot vreodată închipui. Sunt manevre politice, în care românul nostru a picat de multe ori. Aşa cum ne-au ameţit şi ruşii şi americanii; după ’44 toţi săreau în sus că vin americanii şi vin americanii! Românii noştri peste tot aşteptau americanii. Şi securitatea înregistra toate persoanele care propovăduiau acest americanism. Americanii nu au mai venit, bineînţeles, au umplut însă puşcăriile de români, condamnări – 15-20 de ani de puşcărie. De aceea eu atenţionez şi acum, pentru că niciodată nu poţi şti ce e pus la cale şi care sunt înţelegerile şi dedesubturile dintre ei. Cetăţeanul, înainte de a ieşi la o manifestaţie sau revoltă, trebuie să îşi pună mai întâi întrebarea: Cine pune la cale această revoltă? Cine o conduce? Că spontană e o naivitate să crezi că e. Dacă se va informa va vedea că în spatele acestor mişcări sunt oameni ai sistemului, nişte criminali care se folosesc de mulţime spre a-şi câştiga ei autoritate şi putere. Împotriva cui te revolţi? Se ştie măcar cine e de vină pentru această criză? Nu e limpede că ea este provocată tocmai de bancherii şi oamenii sistemului în scopuri murdare? Aşadar cine se va face părtaş la astfel de revoluţie își va periclita şi libertatea pe care o mai are şi răspunde şi pentru întreaga omenire care se va afunda într-o dictatură nemaiîntâlnită până acum. Nu vă încredeţi în manipulările mass-mediei. Şi chiar de ar avea un scop bun o revoluţie, cine să mai dirijeze o societate în zilele noastre? Toţi stăpânii netrebnici s-au făcut, nu mai este niciun drept care să poată dori binele omenirii. Numai Dumnezeu ne poate scăpa de urgia care vine. De abia aici este justificată cuminţenia. Deci să avem cuminţenia cea bună şi să nu cădem în laţurile unei politici nefaste.[1]

[...] Ce să spun de toate mişcarile acestea… Rămâi de altfel şi îndoielnic, dar poate să fie şi o realitate, fiindcă întotdeauna orice mişcare, orice intervenţie de tip politic, sau financiar, economic, are neapărat în spatele ei ceva. Dar… nu înteleg nici să vâri cuţitul până în pânzele albe… să-l struneşti pe om, să nu mai aibă omul posibilitatea nici macăr o chirie să mai plătească, să nu mai poată nici să mai răsufle, să se mişte câtuşi de puţin într-o lume aşa de sărăcită… Şi abuzurile astea care s-au făcut de către oamenii ăştia ai noştri  „politici”. Dar la noi nu există oameni politici, la noi cârcotaşi europeni, toată adunatură de prin toate colţurile, toate scursurile puse… Asta nu înseamnă politică! Şi atunci oamenii aceştia care văd toată încrengătura aceasta a răutăţilor, sigur că ies în stradă, pentru că am ajuns o marfă ieftină.  Nu incit lumea la scandal, la răzmeriţă. Incit lumea să caute un adevăr, să caute un om care să lucreze în spiritul adevărului şi dreptăţii.

 [Unii au interpretat prost sau din rea-voinţă ideea şi au spus că Părintele este pro-putere şi anti- opoziţie. Mănăstirea a şi emis un comunicat prin care spune clar că NU susţine „actuala guvernare şi nicio altă guvernare care nu slujeşte neamului românesc şi nu cârmuieşte după legea lui Dumnezeu.”[2]]

[...] Din păcate nu avem din ce alege. Partidele care ni se prezintă astăzi sunt agăţate politic ori de Răsărit, ori de Occident, unde este acelaşi socialism şi într-o parte şi într-alta. Şi nouă, celor din închisorile comuniste, ne-a luat multă vreme să ne dumirim că în Occident era acelaşi socialism ca şi în Răsărit, decât îmbrăcat în altă uniformă.

Diferenţa dintre generaţia noastră şi această generaţie este că pe când aceşti oameni strigă în stradă pentru o bucată de pâine, pentru că le-a ajuns cuţitul la os într-adevăr, noi strigam pentru apărarea valorilor morale ale acestui neam. Noi aveam respect faţă de neam, pe care conductorii de azi l-au golit de toată bogăţia morală şi fizică. Credeţi că era puţin curaj să arunci tablourile lui Gheorghiu- Dej şi ale Anei Pauker sub bancă? Sau să calci pe tabloul lui Stalin? Românul a protestat mai eroic într-un stat comunist, în care teroarea era arma de bază a puterii, decât într-un stat democratic în care eşti liber să protestezi oricând. Dar acum, sărmanul, a ajuns la capătul puterilor, la capătul răbdării, pentru că nu mai are ce pune pe masă copiilor şi nu își mai poate trăi firesc existența în societate. Mă uit la bătrânii aceştia pensionari şi îi compătimesc cum strigă şi ei, sărmanii, în frig de nu mai au nici glas, fără niciun rost, bineînţeles. Pentru că în conjunctura actuală nu avem niciun partid care să le poată oferi mai mult. Atât guvernanţii cât şi poporul l-au scos pe Dumnezeu din calcul, au uitat să Îi mulţumească lui Dumnezeu şi Dumnezeu ne-a părăsit pentru necredinţa noastră. Românul nostru e bun de gălăgie şi atât. Dar când e vorba să baţi din picior la el, nu mai mişcă un pas, atât durează curajul românului de azi. Pentru că totul este o manevră politică şi nu răzbeşti mai departe. E nevoie de o strategie, de oameni capabili care să îşi asume un rol eroic, un sacrificiu. Au atâta dibăcie în a manevra şi ameţi turma, încât şi norii ţi-i adună să plouă sau să ningă, pentru a împrăştia mulţimile. Metodele securistice de azi sunt mult mai avansate şi nu răzbeşti tu aşa uşor să schimbi un sistem politic. Realitatea este că românul nostru pleacă la război, dar nu are nici oameni, nu are nici arme, şi mai presus de toate nu are un lider, omul care să dirijeze.

[...] Dar dacă ar fi apărut în faţa acestei mulţimi un tânăr preot sau teolog care a terminat acum doctoratul pe la Bruxelles sau pe la Roma – să vină să spună şi el un cuvânt – uite, domnule, eu vin din propria mea convingere, nu vin nici din partea guvernului, nici a Bisericii, vin ca un creştin simplu care îmi pasă de soarta acestui popor şi vreau să mă fac părtaş durerilor lui? Unde sunt intelectualii şi doctoranzii acum? Cu ce contribuie doctorandul acum la renaşterea acestui popor, de pe seama căruia i se dă bursă de studiu? Au călătorit prin toate statele lumii doar ca să vină din America cu o hârtie de titrat? Dar dacă învaţă în şcoala masonică… e normal să nu contribuie cu nimic. Dacă eu nu am legătură cu nicio haită de lupi care conduce naţiunea, nu mă tem de nimic. 

 [...] Cum poti tu sa te simti bine un conducator de tara, cand vezi ca in jurul presedetiei, peste tot se striga Jos cu X, Jos cu Y… Ce stapanire mai poate fi omul acesta?

[...] Ţara are nevoie de nişte oameni noi, care să aiba un sentiment creştin şi naţional, care să mai poata îmbunatăţi starea de lucruri.

[...] Să ceară de la Dumnezeu întelepciune conducătorilor. Să ceară cu orice preţ să găsească un om al lui Dumnezeu! Fără acest om al lui Dumnezeu, noi nu putem să ne redresăm politic şi economic.

[...] Foarte mult îi apreciez pe greci. Ei n-ar avea forţa şi puterea, care ni se pare nouă ca o au – că ei tot negustori sunt, asta i-a caracterizat din antichitate până în prezent… – dar la greci este mai multă unitate, fiindcă arhiereul este acolo [printre oameni]. El „bate din gura” acolo… Şi acesta este trupul unei naţii. Este Hristos nevăzut. În El se formeaza unitatea.  Şi dacă arhiereul este acolo, toate merg bine. (În Grecia, la proteste, preoţii şi ierarhii sunt alături de protestatari – n.m.)

 [...] La ora aceasta, nu este vorba de politică, cum reformulam noi: „Ah, biserica nu face politică”. Păi nu faci politică acum, este vorba de a aduce un adevăr în mijlocul unei naţii!

[...] Mă mir cum un om din conducerea unui stat poate să se complacă în forţă, să stea acolo, când vezi ca te huiduieşte o lume…

[...] Rugaciunea întotdeauna a venit spre binele greutăţilor şi al necazurilor… Numai rugăciunea, în toate vremurile…

[...] Noi, românii, am trăit foarte mult perioada comunistă şi a intrat frica în noi. Pecetea fricii s-a întipărit în sufletele noastre. Frica, ateismul şi tăcerea – caracteristici de bază. Poporul trebuie să trăiască o energie spirituală de unitate şi înţelegere, măcar prin rugăciune, pentru că aşa vom primi discernere şi dor de continuitate spirituală creştină, dorul de neam, dor de Dumnezeu. Poporul român are forţa de a se reîntoarce la valorile şi faptele sale măreţe, aşa cum a fost de la începuturi. Aceasta este forţa pe care duşmanii noştri nu o înţeleg. Avem nevoie să ni se facă dor de neam, dor de Dumnezeu.

[...] Noi avem nevoie de un om care, într-adevar, sprijină viaţa creştinismului…[3]

În acest sens, Părintele Justin a şi dat ucenicilor săi o versiune adaptată a rugăciunii Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, prin care să cerem de la Dumnezeu, în orice moment al zilei în care simţim nevoia să cădem în genunchi, măcar odată dacă nu în fiecare zi, evidenţierea unui conducător din generaţia noastră:

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin !

Prea Sfântă Treime, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, certat-ai neamul acesta al nostru cu secetă, boli şi pierderea avuţiei naţionale. Au flămânzit copiii Tăi, Doamne, au pierit bătrânii de mustrarea Ta şi rodul grânelor şi al muncii noastre s-a uscat sau a putrezit prin mânia Ta. În multe feluri ai mustraţ Stăpâne, pe poporul Tău, pe tineri şi pe bătrâni, pe voinici şi pe copilandri, căci toţi am greşit înaintea Ta şi ne-am abătut, am călcat poruncile Tale şi de dreptatea Ta nu ne-am adus aminte. S-a umplut paharul răbdarii Tale şi răuţătile noastre s-au înmulţit mai mult decât grindina şi seceta cu care ne-ai cercat. Ca nişte fii rătăcitori ne-am îndepărtat de Tine, dar azi ne întoarcem asemenea Fiului risipitor şi strigăm către Tine din adâncul inimii noastre îndurerate: Dumnezeul părinţilor noştri, care ai trimis harul şi pacea Ta peste înaintaşii noştri şi precum în vremurile grele ale neamului nostru ai ridicat la nevoie bărbaţi vrednici care au luat pe umerii lor greutăţile poporului, aşa ridică şi acum un bărbat cu suflet mare, gata de orice sacrificiu prin care să se răscumpere păcatele poporului nostru înaintea Ta, Stăpâne.

Dă-i harul Tău, pune în el virtuţile cereşti pe care le dai celor care te iubesc pe Tine şi dă-i binecuvântarea Bisericii Tale întemeiate pe sângele iubitului Tău Fiu.

Fă-l pe dânsul fiu adevărat al Bisericii Ortodoxe, binecuvântat de ierarhi şi iubit de popor că, deplin luminat cu lumina cunoştinţei Tale să ducă neamul acesta al Tău, Doamne, pe drumul salvării din necazurile în care propriile păcate l-au scufundaţ spre soarele Dreptăţii, Răsăritul cel de Sus, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Sfântă Maică a lui Dumnezeu, ajută neamul şi ţara noastră! Toate puterile cereşti, apăraţi pământul ţării noastre de năvălirile vrăjmaşului văzut şi nevăzut. Toţi sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!

Sărut mâna, Părinte! Pentru toată grija pe care o purtaţi tineretului românesc! Şi să vă ţină Dumnezeu… la fel de tânăr! Mulţi ani!

Câteva săptămâni mai târziu, pe 21 decembrie 1991, prin Protocolul de la Alma-Ata[4], se alătură comunităţii Armenia, Azerbaijan, Kazakhstan, Kyrgyzstan, Moldova, Turkmenistan, Tajikistan, and Uzbekistan, iar ulterior se alătură şi Georgia în 1993. În momentul ractificării Chartei CSI[5] numărul de state membre era 12.[6]

Astăzi, numărul s-a redus oficial la 11. Pericolul reprezentat de CSI pentru integritatea naţională a statelor membre a fost văzut de guvernul ucrainean, care a refuzat până la urmă să semneze Charta CSI. Ministrul de externe ucrainian, Volodimir Ohrizko, a declarat despre semnarea documentului că „dacă este vorba de prietenie, se pune întrebarea dacă este prietenie adevărată sau un simplu pretext […] Ucraina nu recunoaşte personalitatea juridică a acestei organizaţii, noi nu suntem membri ai Curţii Economice a CSI, noi nu am ractificat Statutul CSI, astfel, nu putem fi consideraţi membri ai acestei organizaţii […] Ucraina este o ţară participantă, dar nu o ţară membră.”[7] Un demers asemănător l-a avut şi Turkmenistanul, care în august 2005, se retrage din calitatea de membru şi devine membru asociat, declarându-şi totodată neutralitatea militară internaţională.[8] În urma conflictului armat din Osetia de Sud, Georgia îşi anunţă ieşirea definitivă în august 2008[9] şi îşi exprimă imediat intenţia de a aderara la NATO.[10] Revolta faţă de autoritatea neo-sovietică Moscovei se extinde şi asupra Uzbekistanului, Tadjikistanului şi Turkmenistanului, state ale căror lideri au refuzat să participe la Summitul CSI de la Chişinău din octombrie 2009.[11]

Dorinţa de integrare a Ucrainei şi Georgiei este satisfăcută de occident, amândouă având ca priorităţi integrarea în Uniunea Europeană şi în NATO,[12] iar celelalte state ex-sovietice fiind dependente economic de Rusia, iar Rusia dependentă de ele, vor accepta orice formă de integrare. Dar totuşi, care au fost cauzele acestor reacţii împotriva organismelor CSI?

Alexandr Soljeniţîn avertiza în 1998 că Rusia, de frica celor 150 de grupuri minoritate etnice şi religioase din spaţiul fostei URSS, care au fost discriminate pozitiv în timpul regimului comunist, va renunţa la naţionalismul rus şi la Ortodoxie pentru a fi favorizat fenomenul globalizării. După 1991, Rusia abandonează efectiv peste 16 milioane de ruşi în fostele republici din Asia, unde nu sunt recunoscuţi ca minoritate etnică, susţinând aparent dreptul la emancipare a al minorităţilor din fosta URSS. Cu toate acestea, fără atitudinea imperialistă a Moscovei în cadrul CSI, reprezentată de impunerea limbii ruse şi mai nou a ortodoxiei ruse ca singură reprezentantă adevărată a Bisericii Ortodoxe, fapte care au deranjat procesul de globalizare, nu se ajungea la soluţia oferită de proiectul unui nou colos sovietic. Astfel, se vorbeşte tot mai mult de o cetăţenie comunitară, de omul comunitar.[13]

Soluţia oferită pentru reînorirea CSI este Comunitatea Economică Euro-Asiatică (Евразийское экономическое сообщество – ЕврАзЭС, CEEA în română), care este asemenea Comunităţii Europene. Îşi are originile în uniunea vamală şi economică dintre Rusia, Belarus şi Khazahstan[14] care va fi definitivată la jumătatea acestui an (2011), urmând ca până la 1 ianuarie 2012 să fie definitivat şi spaţiul economic comun.[15] Kîrgîstanul şi Tadjikistanul, care sunt membre CEEA de la fondarea ei, din 2000, vor deveni şi ele membre ale Schengen-ului euro-asiatic, posibil din 2011.[16] Singurele state care rămân încă sceptice sunt Ucraina, Armenia şi Moldova, care au doar statutul de membru observator, Ucraina exprimându-şi totodată şi intenţia de a nu adera vreodată la Uniunea Euro-asiatică.[17]

Principalele scopuri ale CEEA sunt desfinţarea totală a graniţelor, unificarea legislaţiei, unificarea sistemelor de telecomunicaţii, transport şi energie, definitivarea pieţei comune şi crearea cetăţeniei comunitare. Pe scurt, crearea unui stat euro-asiatic. Scopurile comune sunt stabilite de Consiliul CEEA, format din şefii de stat şi de guvern ai ţărilor membre, care aleg secretarul general.[18]

Secretarul general al CEEA, cel mai înalt fucţionar administrativ al Comunităţii, este Tair Mansurov, fost demnitar sovietic, care a activat ca secretar general şi inspector al Comitetului Central al PCUS în Khazahstanul comunist, activând după 1991 ca Ambasador şi Ministru Plenipotenţiar al Republicii Khazahstan la Moscova şi la Helsinki, fiind protejatul lui Boris Elţin. Astăzi coordonează hotărârile Consiliului, care după cum dispune, poate acţiona ca Soviet Suprem (Parlament) al CEEA, datorită deciziilor făcute, care depăşesc atribuţiile unui simplu Consiliu de şefi de stat.

Ca monedă unică, Rusia doreşte să impună rubla, dar preşedintele Khazahstanului a propus crearea unei noi monede, după medelul euro, care să poarte numele de yevraz[19] şi sub patronajul Naţiunilor Unite să devină moneda unică globală care ne va salva pe toţi de criză, statele CSI fiind de acord cu propunerea,[20] acestea având un fond de rezervă anti-criză, care este controlat exclusiv de către Rusia[21] prin Banca euro-asitatică de dezvoltare, care este „catalizatorul integrării economice euro-asitatice”, după cum spune directorul ei, Igor Finogenov.[22]

Şi cum noua URSS avea nevoie de altă alianţă militară, precum fostul Tratat de la Varşovia, statele CSI au creat Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă[23] (în engleză, CSTO) prin Tratatul de la Taşkent şi Charta de la Taşkent, semnate la 15 mai 1992, resprectiv la 7 octombrie 2002. Actualii membri sunt Armenia, Belarus, Khazahstan, Kîrgîstan, Rusia, Tadjikistan şi Uzbekistan, Azerbaidjanul şi Georgia părăsind organizaţia în 1999.

CSTO a format KSOR[24], o forţă armată comună care să aprere membrii CSI în caz de conflict armat, îndeplinind pe timp de pace misiuni împotriva terorismului,[25] dar care înafară de exerciţii militare, nu şi-a dovedit utilitatea.

Unitatea militară a fostului spaţiu sovietic este ameninţată de Ucraina, care întoarce spatele Rusiei, şi de opoziţia Belarusului care a oferit azil politic fostului preşedinte kîrgîz, Kurmanbek Bakiyev, în urma loviturii de stat din aprilie 2010, care conform spuselor noii puteri kîrgîze, a fost susţinută de Rusia[26], deşi Putin neagă aceasta.[27] Preşedintele bielorus, Alexandr Lukashenko,[28] vorbind despre CSTO, spunea: „Ce fel de organizaţie este aceasta, dacă este vărsare de sânge în unul din statele ei membre şi o lovitură de stat neconstituţională are loc, iar organismele ei păstrează tăcerea?”[29] De asemenea, el acuză Rusia de subjugarea economiei bieloruse, în urma refuzului dat de Minsk în problema independenţei Abhaziei şi Osetiei de Sud.[30] CSTO nu a reuşit să rezolve nici conflictul inter-etnic dintre kîrgîzi şi uzbeci din iunie 2010.[31] Cu toate acestea, Belarusul nu renunţă, fiind unul dintre principalii susţinători ai integrării euro-asiatice.[32]

În aceeaşi tabără se regăsesc şi fataliştii, amatorii de extraordinar, de exotic, care, chit că se declară naţionalişti şi ortodocşi, dovedesc a avea o atitudine sectară, străină de spiritul creştin autentic, iar de asemenea, străină şi de istoria naţională, acceptând aberaţiile pseudo-istoricilor.

Fataliştii consideră orice moment istoric petrecut pe teritoriul românesc de la Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan (1784), în special Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor Române (1859), Independenţa (1877), Marea Unire (1918) ş.a. drept o creaţie eminamente francmasonică, în care românii au participare ZERO, iar 100% din merite aparţin lojilor masonice influenţate de străini.

Nu negăm participarea masoneriei în organizarea Revoluţiei de la 1848 în Moldova şi Ţara Românească (care a avut scopuri total diferite de cea din Transilvania condusă de Avram Iancu) prin intermediul organizaţiei Frăţia.

Nu negăm apartenenţa unor lideri unionişti de la 1859, poate chiar a lui Alexandru Ioan Cuza, la lojele afiliate celebrei Steaua Dunării (prezidată de împăratul Napoleon al III-lea), precum Athénée des Étrangers (Ateneul străinilor) sau La Rose du Silence (Trandafirul Tăcerii).

Nu negăm nici anumite consecinţe nefaste care decurg din „reformele lui Cuza”, precum legea secularizării averilor mănăstireşti din 1863, bună în măsura în care au fost preluate de către stat averile imense ale mănăstirilor închinate, care, se aflau de fapt în mâini străine. Din păcate aceeaşi lege a atins şi biete schituri româneşti sau mănăstiri neînchinate, acestea fiind desfinţate sau pur şi simplu jefuite (cazul Mănăstirii Neamţ).

Nu negăm nici consecinţele dezastruoase pentru ţărani ale implementării reformei agrare care nu le-a putut asigura mediul dezvoltării unei economii de subzistenţă (de tip casnic) şi i-a determinat să se împrumute de la diferiţi cămătari de origine evreiască, care au format, mai apoi, elita latifundiară a sfârşitului de secol XIX.

Nu negăm nici faptul că, de când există statul român modern, tradiţia românească a început să decadă prin împrumutul din occident al unor forme politice, economice, sociale fără a ţine cont de realitatea fondului românesc (Teoria formelor fără fond). A început să decadă prin schimbarea structurilor sociale care au permis neamului românesc să supravieţuiască timp de sute de ani, schimbare care încă se produce mai ales prin laicizare şi separarea statului de Biserică, adică tocmai de stâlpul care i-a asigurat educaţia (şcolile au apărut pe lângă mănăstiri), sănătatea (bolniţele/spitalele asemenea) şi mai ales identitatea naţională bazată pe limbă şi credinţă.

Dar aceasta nu înseamnă că Unirea Principatelor Române, prin care a fost creat cadrul în care, din păcate, s-au desfăşurat aceste acţiuni nefaste – statul român modern – a fost DOAR dorinţa unor cercuri masonice aflate sub influenţa marilor puteri europene.

Răspunsul: o intersecţie istorică…

Lămurirea asupra acestei probleme ne-o aduce istoricul român Alexandru D. Xenopol în lucrarea La théorie de l’histoire (Teoria istoriei, Paris, 1908), când vorbeşte despre intersecţiile istorice sau teoria intersecţiei de serii istorice, pe care istoricul şi filosoful român nu a teoretizat-o mai departe şi în care a construit doar exemple formale, care însă pot ilustra perfect nu numai problematica dubiului metodologic asupra rolului hazardului (al întâmplării) în istorie, ci şi rolul fundamental ştiinţific al istoricului. Xenopol vedea intersecţia seriei generate de preluarea puterii în Franţa de către Napoleon al III-lea, continuată cu politica sa est-europeană, cu seria renaşterii naţionale a românilor în a doua jumătate a secolului al XIX-lea  ca fiind un rezultat al întâmplării (hazardului istoric):

Această tendinţă a politicii franceze, care-şi avea raţiunea de a fi şi originea în istoria de până atunci a Franţei, a venit în contact într-un mod cu totul întâmplător şi neaşteptat cu un curent care se manifestase la românii din Principatele dunărene. Era curentul înnoirii naţionale care pretindea, cu toată vigoarea, emanciparea de sub tutela sufocantă a Rusiei. Întâlnirea dintre aceste două tendinţe, cea a politicii antiruse a lui Napoleon al III-lea şi tendinţele de aceeaşi factură ale poporului român, a dat naştere unei noi serii de fapte care au dus poporul român, din etapă în etapă, la autonomie, la Unirea Principatelor, pentru a ajunge mai târziu la independenţă şi la regalitate.[1]

Pentru a înţelege şi mai bine această intersecţie, trebuie să avem în vedere cele două componente ale unei uniri: cea politică, care uneşte administrativ şi cea ethică, care creează duhul unirii la nivelul populaţiei, un ethos.

Sărbătoarea Unirii, la Facultate

Tocmai pentru a readuce teoria lui Xenopol privind Unirea Principatelor atât în atenţia studenţilor, cât şi a profesorilor, şi a înţelege cele două aspecte ale Unirii, Liga Studenţilor la Istorie şi Cercul Studenţesc de Istorie Modernă şi Contemporană şi-au invitat colegii şi dascălii la o dezbatere pe tema Din culisele Unirii Principatelor, desfăşurată marţi, pe 24 ianuarie, de la ora 12 în Corpul H al Universităţii Alexandru Ioan Cuza. Ca invitat, l-am avut pe distinsul nostru profesor, conf. dr. Mihai Cojocariu, cunoscut pentru stilul său extraordinar de a povesti istoria, captivând şi auditorii care nu au o bază istorică. Moderator a fost colegul nostru, Ionel Moldovan, alături de care am şi organizat dezbaterea.

Componenta ethică – Biserica

S-a început prin citirea rugăciunii trimisă de episcopul de Râmnic, Calinic Cernicanul (care astăzi ne este cunoscut drept Sfântul Calinic de la Cernica) în 1857 tuturor stareţilor şi protopopilor din Ţara Românească, pentru a se citi în fiecare duminică, în urma unei slujbe Te-Deum în care i se cerea lui Dumnezeu binecuvântarea şi ajutorul pentru înfăptuirea Unirii:

            Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, Tu care ai scăpat neamul lui Israil din robia Egiptului şi l-ai dus în pământul făgăduinţei, întoarce-ţi privirile şi către fiii României şi-i luminează pe dânşii pentru fericirea patriei.

Cu focul Tău cel atotputernic, curăţă inimile lor şi revarsă asupră-le duhul de dreptate şi de frăţie.

Precum, în veacurile trecute, Tu le insuflai bărbăţia şi-i făceai a învinge pe cei ce voiau a le cotropi căminele, astfel şi astăzi, Doamne, insuflă-le iubirea de ţară, pentru ca toţi să-şi dea mâna spre a face binele.

Cu Sfântul Tău Duh, fă, Doamne, ca românii să aleagă pe cei mai vrednici şi mai tari în credinţa lor, spre a sprijini dorinţele folositoare ţării.

Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, Tu eşti drept şi atotputernic; nu vei părăsi pe cei ce nădăjduiesc întru Tine. Ajută-i, Doamne, în ziua încercării, ca din inimă curată să poată lăuda sfânt numele Tău în veacul veacurilor.[2]

A fost subliniat rolul Bisericii Ortodoxe ca factor de păstrare al spiritului naţional şi de coagulare a maselor cu scopul conştientizării lor, în vederea realizării Unirii. Nu mai vorbim şi de faptul că cele două adunări Ad-Hoc erau prezidate de mitropoliţii celor două ţări româneşti. Iar românii de rând care doreau unirea unde stăteau de obicei? La Biserică şi la adunări! Aici a fost menţinut ethosul unirist al românilor! Cu siguranţă nu stăteau ţăranii în opinci, cu şorţuleţul caracteristic legat la brâu, cu echerul într-o mână şi compasul în cealaltă,  prin temir ce loji masonice…

Tot pe linia conştientizării maselor, s-a discutat despre Pluguşorul compus de intelectualul bucovinean Gheorghe Sion în 1857, care „a intrat în folclor”, fiind preluat de la generaţie la generaţie fără a i se mai cunoaşte autorul. Aparent, în versiunile publicate în perioada comunistă, versurile care făceau referire directă la Dumnezeu au fost eliminate.

Separatişti, amante şi prinţi sârbi…

În rest, discuţia s-a abătut şi asupra chestiunii mişcării separatiste, care era în stare să pericliteze unirea celor două ţări româneşti din motive de… patriotism local: scăderea importanţei „Târgului Ieşilor” prin mutarea capitalei la Bucureşti.

Reprezentanţii mişcării separatiste îşi aveau casele pe Podul verde sau Uliţa separatiştilor, adică actualul bulevard Carol I (de la BCU spre Copou). Una dintre cele mai cunoscute case este Casa Catargi (actualul corp H al Universităţii), a boierului Costin Catargiu. Desigur, puţini o cunosc după adevărata denumire. Colegii ieşeni vor înţelege denumirile ei alternative: „Casa din staţia de la Universitate, cum urci”, „Casa de lângă Petru”, „Casa aia cu barieră”, „Casa vis-a-vis de Reading Room-ul din Corpul O” :)

Aici a crescut până la vârsta de cinci ani regele Serbiei, Milan Obrenović (1868-1889). Mama sa nu era nimeni alta decât… Maria-Elena Catargi-Obrenovici)… amanta domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Spre 1900, pe fondul decăderii elitei sociale româneşti, casa a avut aceeaşi soartă ca şi restul imobilelor de pe bulevardul Carol: a fost preluată de evreii cu bani, care s-au mutat din zona Târgu Cucu / Golia în Podul verde…

Alegerea propriu-zisă a lui Cuza, abdicarea şi aducerea domnului străin – componenta politică

Noul domn al celor două Principate a devenit un fel de brand al momentului 1859, fiind nevoie de o imagine, de un simbol al Unirii, cum a fost, de exemplu, timp de mai bine de două sute de ani Mihai Viteazul. Pentru ca unirea să fie completă, era nevoie de un erou. În absenţa propriu-zisă a unuia, care ar fi trebui să urmeze linia unui Tudor Vladimirescu sau Avram Iancu, a fost creat unul: Cuza.

Când se face referire la dubla legere a tânărului colonel, Alexandru Ioan Cuza, pe 5 ianuarie în Moldova, respectiv 24 ianuarie în Ţara Românească, puţini ştiu că în noaptea dinspre 3 spre 4 ianuarie el nici măcar nu era pe listele electorale. Iar fizic, nici la amantă, nici la teatru, nici la biliard. În calitate de militar se afla în cazarma de la Copou, pregătindu-se pentru o posibilă intervenţie militară străină.

Abia în dimineaţa zilei de 5 apare pe liste, nu înainte ca Mihail Kogălniceanu să impună o moţiune prin care se va favoriza ulterior venirea unui domn străin. Kogălniceanu avea să spună: „cea mai frumoasă zi a domniei [lui Cuza] va fi cea când se va da jos de pe tron”. Când a venit momentul votului, singurul care s-a abţinut a fost chiar Cuza…

De altfel, perioada de 7 ani cât a domnit (1859-1866) era exact perioada de domnie stabilită anterior la Paris în discuţiile dintre reprezentanţii marilor puteri care au dat naştere Convenţiei de la Paris (1858). Asemenea, rezoluţiile adunărilor Ad-Hoc cereau clar prinț străin cu moștenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare dintre cele europene și ai cărui moștenitori să fie crescuți (formal – n.n.) în religia țării. Să nu ne mai punem atunci întrebarea: „Cum de a venit în 1866 principele străin Carol I de Hohenzollern de la tron?” Avea un bilet de programare la tron. Cuza doar i l-a ţinut cald…

Greşeala „domnului Unirii” a fost că a ajuns să se considere pe sine protagonist al Unirii Principatelor, intrând în conflict cu adevăraţii creatori ai statului român modern, „bădia” Kogălniceanu fiind doar unul dintre ei, care este de altfel şi autorul reformelor care astăzi se numesc ale lui Cuza. Abia aici putem vorbi de interese străine şi de masonerie… Dar săracul Ioan Cuza nu a văzut că el era doar un simplu simbol, devenind „victima” părţii politice a Unirii.

Imaginea sa va fi reabilitată politic, devenind sacrosanctă, tot prin transformarea sa în simbol, prin intermediul istoriilor populare, după 1878, ca simbol al întăririi independenţei româneşti, iar spre 1914, ca dovadă a puterii românilor de a-şi realiza unirea.

Un gest simbolic…

După încheierea dezbaterii, împreună cu colegii din Liga Studenţilor de la Istorie, am depus o coroană de flori în Piaţa Unirii în jurul orei 14, cu mesajul 153 de ani de la conturarea visului Unităţii Româneşti.

Depunerea am făcut-o înafara manifestaţiilor oficiale, care, au avut mai mult o încărcătură politicianistă, culminată cu „tradiţia” (aşa scria pe afiş) împărţirii a 10.000 (da, zece mii) de porţii de cârnaţi cu fasole. Nu mai vorbesc de faptul că, în mod eronat, prefectul a dat onorul gărzii, în loc să-l dea un ofiţer superior…

Cum 24 ianuarie se transformase de multă vreme, pe cale oficială, într-o sărbătoare patriotardă, plină de formalism, fără vreun conţinut naţional real, cu texte de genul „dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza … bla bla bla … ”, noi am hotărât să încălzim tocmai din conţinutul real al momentului din 1859, prea puţin afişat public, din ignoranţă sau interes…

Până la urmă, Unirea adevărată au făcut-o oamenii de rând şi slujitorii cu har care au ţinut de Biserică de-a lungul secolelor, păstrându-şi astfel identitatea şi duhul defensiv împotriva a ceea ce este nu doar străin, ci şi nefolositor. Fără existenţa unei conştiinţe naţionale la nivelul maselor, formarea României, ca gest pur politic, ar fi fost imposibilă, lipsindu-i ceea ce ar fi trebuit să unească: românii.

Privind în urmă spre Unirii, am văzut un grup de ţigani (Da, aşa îşi spun şi ei! Eu ştiu, ca şi ei, că romul este o băutură alcoolică obţinută din trestie de zahăr…) care s-au aşezat pe treptele statuii, lângă coroană, mâncând seminţe. Mişto…

foto: Silvian-Emanuel Man / Alexandru Aioanei

Discuţia a pornit de la celebra de acum Scrisoare a unui student către elevii din România, pe care am publicat-o înaintea sărbătorilor de iarnă, făcând apel la elevi pentru schimbarea mentalităţii din licee într-una liberă, în stil studenţesc. Punctul principal l-a constituit implementarea sistemelor de supraveghere a elevilor, cu scopul declarat de reducere a absenteismului.

Problema nu se reduce doar la cartele, cititoare, amprentare, scannere sau camere video, dintr-un punct de vedere, haideţi să-l numim, deşi impropriu, tehnic.

Implementarea acestor sisteme are consecinţe profunde în plan psiho-social, prin dezagregarea unor relaţii sociale bazate pe încredere, nu pe frică. Este adevărat că legea, pentru a se impune, are la bază frica. Dar aici vorbim de relaţiile elevi-profesori, elevi-părinţi, părinţi-profesori, care, am putea spune, formează un triunghi al educaţiei, de inter-relaţionarepe bază de încredere şi spirit pedagogic.

În emisiune mi-am prezentat succint teoria proprie (sic! – orice teorie e până la urmă o părere :D ) asupra instituţiilor fundamentale, organice şi ontologice ale Neamului care se identifică cu factorii de socializare: Familia, Biserica, Şcoala – care prin procesul de socializare, fac persoana (nu individul / oaia, cum spun tovarăşii sociologi comunistoizi, care neagă existenţa şi unicitatea sufletului), persoana care este unică şi irepetabilă, parte a societăţii, a polisului, încadrând-o vocaţional, adică după voia ei, în locul în care poate contribui ea mai bine la viaţa cetăţii.

Nu voi dezvolta aici problema, ci doar voi puncta aspectele referitoare la Şcoală: prin metodelele sale greşite, care sunt împotriva firii umane, sistemul educaţional provoacă repulsia faţă de educaţie, erijându-se ca “adevărata Şcoală” prin constrângerea elevilor, împotriva Şcolii româneşti adevărate, care se bazează pe pedagogie şi pe ştiinţă. Repulsia este de tipul we don’t need no education, we don’t need no false control (nu avem nevoie de educaţie, nu avem nevoie de control fals), aşa cum apare în piesa Another Brick in The Wall a formaţiei Pink Floyd, care s-a inspirat din erorile pedagogiei americane postbelice, inspirată parcă la rândul ei din pedagogia sovietică, bazată pe frică şi impunerea cunoştinţelor, nu pe libertate şi descoperirea cunoştinţelor, aşa cum ar fi normal. Astfel, elevul ajunge la greşita părere că nu mai are nevoie de educaţia oficială, iar implicit de şcoală ca instituţie. Distrugându-se un factor important de socializare, pilon al cetăţii, este atacat Neamul, grupul cel mai mare în care se poate afla o persoană.

Şi toate pe principiul divide et impera… De aceea, trebuie gândită o alternativă la actualul sistem educaţional.

PS: Vă rog să mă iertaţi pentru incoerenţa care se poate observa în anumite momente ale emisiunii. Abia ajunsesem (“pe microbuz”) de la Iaşi, în studioul din Piatra-Neamţ. A doua zi am avut şi examen…