Legea „antilegionară” comentată pe articole

Fiind în perioada vacanţei de vară, scriu pe unde apuc şi pe unde prind internet. Am redactat o serie de comentarii la legea 217/2015 în care ridic câteva probleme serioase pe care aceasta le creează. Comentariile sunt de natură juridică şi istorică, în principal. General vorbind, sunt de bun simţ!

Comentariul este disponibil AICI.

Menţionez o problemă de procedură în adoptarea acestui act normativ:

Proiectul legii antiromâneşti, cu numărul PL-X 193/2014, a fost introdus pe ordinea de zi, în data de 24.06.2015, în procedură de urgenţă, fără a se respecta termenele prevăzute la art. 69 aliniatul 2 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, care prevede obligativitatea difuzării raportului comisiilor de specialitate cu minimum 5 zile înainte de votarea în plen. Având în vedere că legea a fost introdusă în procedură de urgenţă, termenele se înjumătăţesc. Prin urmare, deşi raportul comisiei juridice trebuia distribuit cu două zile inainte de votarea în plen, acesta a fost difuzat abia în dimineaţa şedinţei din data de 24 iunie, contrar prevederilor în vigoare.

 

Sper că informaţiile de aici au fost de folos! Cu timpul, am să îmbunătăţesc comentariul la lege şi această pagină cu întrebări frecvente.

Aştept sugestiile tuturor la rubrica de comentarii!

Posted in Demitizări Istorie by Silvian. Niciun comentariu

Ucis de două ori. Cine se teme de Sfântul Gheorghe?

În anul 303 împăratul Diocleţian a ordonat torturarea şi decapitarea unui tânăr ofiţer şi membru al gărzii imperiale, Gheorghe, pe motiv că acesta a refuzat să se închine idolilor, atacând public o decizie a împăratului şi recunoscând că este creştin. În termeni moderni, Sfântul Gheorghe este un exemplu veritabil de nesupunere civică. Practic, este ca şi cum astăzi şi-ar cere cineva un drept şi ar contesta o Ordonanţă de Urgenţă a Guvernului (OUG). Numai că în 303 plăteai cu moartea pentru aşa ceva. Exemplul Sfântului Gheorghe a fost aşa de puternic, încât până şi împărăteasa Alexandra s-a convertit la creştinism. Şi mulţi alţii după el.

În prezent, Sfântul Gheorghe este martirizat din nou.
La Iaşi.

Conducerea Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (UAIC) a cerut în mod total abuziv Ligii Studenţilor din Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (LS IAŞI), organizaţia pe care o conduc, să îşi schimbe sigla care îl reprezinză pe Sfântul Gheorghe doborând balaurul.

Mai mult, conducerea universităţii a declarat presei că a dat în judecată Liga pentru că aceasta foloseşte un „simbol neadecvat”.

Totul porneşte de la faptul că mai multe organizaţii studenţeşti din aceeaşi universitate au redactat un memoriu adresat conducerii instituţiei în care erau cuprinse două judecăţi de valoare absolut fără sens:

1. Prima era aceea că sigla Ligii „nu are în componenţa sa niciun element caracteristic mişcării studenţeşti aferente acestei insituţii”.

Dar siglele altor asociaţii au?

Universitatea a fost înfiinţată în ziua de Sfântul Dimitrie (26 octombrie 1860), care a devenit patronul corpului profesoral. În secolul XIX erau recunoscute două jumătăţi ale anului: Sfântul Gheorghe (23 aprilie) şi Sfântul Dimitrie (26 octombrie). O recunoaştere clară a celor două jumătăţi apare în Regulamentul Organic al Moldovei. Era firesc ca studenţii, care reprezintă cealaltă jumătate a corpului academic, să-l aleagă pe Sfântul Gheorghe.

Sfântul Gheorghe era atât patronul lui Ştefan cel Mare, cât şi cel al Moldovei, apărând pe drapelul voievodal sub care au fost câştigate atâtea lupte.

Pînă în 1642 când Vasile Lupu a adus moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva la Iaşi, patronul oraşului era Sfântul Gheorghe. De aceea biserica veche de la mitropolie, care a funcţionat ca paraclis studenţesc, are hramul Sfântului Gheorghe şi de aceea apar icoane mai speciale cu el în bisericile vechi din Iaşi. Sfântul este prezent şi în stema mitropoliei, fiind patronul întregii eparhii.

La început de secol XX avem în universitate Cercul Studenţesc Ştefan Vodă, care avea ca patron… Sfântul Gheorghe!

Este clar?

 

2. A doua judecată de valoare: „contrar dogmei creştine, acţiunile ligii influenţează negativ sistemul de valori al tinerilor.”

Serios?! Trecem peste faptul că cei care au redactat memoriul au dovedit că nu au nicio treabă cu teologia…

Cunoaşterea legii educaţiei este ceva negativ?

Sesizarea abaterilor de la lege este ceva negativ?

Militarea pentru drepturile studenţilor este ceva negativ?

Cultivarea unui spirit civic în rândul studenţilor este ceva negativ?

Conferinţele culturale şi ştiinţifice influenţează negativ sistemul de valori al tinerilor?

Pornind de la aceste afirmaţii conducerea universităţii a început să ne şantajeze, spunând că nu ne va mai răspunde la cereri până nu ne schimbăm numele şi… până nu reunţăm la Sf. Gheorghe!

Iniţial am fost la discuţii cu persoane din conducere ca să remediez situaţia. Mi s-a recomandat să folosim alt simbol, dacă se poate un personaj de desene animate sau un animăluţ. Am refuzat, fireşte. Doar suntem la facultate, nu la grădiniţă!

Atunci mi s-a propus să folosim o bufniţă, un echer sau un compas. Am refuzat din nou.

Finalmente, mi s-a propus să scoatem Sfântul din stemă, dar să păstrăm balaurul: „Este mult prea violentă sigla! Ce are călăreţul cu balaurul? Scoateţi sfântul şi păstraţi balaurul!”

La refuzul meu final, mi s-a explicat frumos că în universitate există o forţă invizibilă pe care eu nu pot să o înţeleg pentru că sunt profan (!).

Împotriva acestor aberaţii ridicăm câteva argumente:

Argumentul juridic. O persoană juridică de drept privat şi de interes public (universitatea) cere unei persoane juridice de drept privat (liga) să îşi schimbe sigla. În baza cărei legi?

Argumentul ontologic. Un simbol care reprezintă biruinţa Binelui asupra răului nu este bun, dar ne este recomandat un simbol al răului. Să înţelegem că persoanele din conducerea executivă a universităţii nu îşi doresc ca studenţii să îşi asume lupta împotriva a ceea ce este rău în societatea noastră?

Argumentul de bun-simţ. Nu poţi să te trezeşti din senin, să-l denunţi pe X la cineva că nu-ţi place sigla lui şi să-l pui să şi-o schimbe, ameninţându-l că nu-i recunoşti existenţa dacă nu se conformează.

 

Chiar nu mai găsim decenţă în sistemul de învăţământ românesc?

Aici am ajuns: la 25 de ani de la căderea regimului comunist, prima universitate românească îşi dă în judecată proprii studenţi pentru că aceştia recunosc public că sunt studenţi din universitate (!) şi îi prigoneşte pentru că şi-au ales drept simbol Sfântul Gheorghe.

Se doreşte formarea de studenţi pe bandă rulantă, cetăţeni servili şi supuşi oricărei forme de autoritate, adevărate cozi de topor, care să nu îndrăznească măcar să cunoască legislaţia în vigoare, cu atât mai mult să sesizeze vreo abatere de la lege.

Ai descoperit că senatul universitar a încălcat Legea Educaţiei? Eşti chemat de rectorat „la raport” şi ţi se spune clar să-ţi ţii gura dacă vrei să-ţi fie bine şi să trăieşi ani buni în universitate. Ţi se spune că eşti un băiat foarte deştept şi să ai putea să rămâi profesor prin universitate. Asta dacă „faci ascultare”!

Nu, mulţumesc! Preferăm adevărul!

Simboluri precum Cavalerul Trac, Făt Frumos sau Sfântul Gheorghe au reprezentat pentru spaţiul românesc, în toate perioadele istorice, acelaşi ideal al biruinţei veşnice a Binelui asupra răului. Simboluri care emană putere şi sub care unii se tem că astăzi tinerii ar putea să întoarcă ţara aceasta pe dos. Adică la normalitate.

Sfântul Gheorghe este nu numai numele reşedinţei judeţului Covasna, dar şi patronul Forţelor Terestre ale Armatei Române. Este şi patronul României, Angliei, Georgiei, Rusiei, Serbiei, Bulgariei, Maltei şi al unor oraşe precum Moscova, Rio de Janeiro, Barcelona sau Lviv.

 

Cinstit în toată lumea, mai puţin la universitatea ieşeană.

Între timp, pentru neacceptarea aberaţiilor persoanelor din conducerea instituţiei, am devenit un fel de persona non grata în universitate. Colegii mei, asemenea. Nu mai avem voie să ne întâlnim în sălile instituţiei şi nici să organizăm evenimente. Cei care se asociază sub drapelul Sfântului Gheorghe sunt prigoniţi fără milă prin facultăţi. Unii cad. Dar şi mai mulţi se ridică şi intră în rândurile noastre!

Balaurul este puternic şi pe mulţi îi amăgeşte cu puterea lui. Dar, în final, va fi învins!

Despre mişcarea studenţească, dezagregarea socială şi contestarea autorităţii

În luna decembrie a anului trecut am acordat un interviu jurnalistului Valentin Huţanu de la Bună Ziua Iaşi, care a apărut parţial aici. Redau mai jos interviul integral. Am vorbit despre mişcarea studenţească, contestarea autorităţii, coeziune şi dezagregare socială. Merită citit spre lămurirea unor probleme fundamentale ale studenţimii române.

Valentin Huţanu: De ce există acest conflict între conducerea Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi Liga Studenţilor?
Silvian-Emanuel Man: În România a existat mereu un real conflict între mişcările studenţeşti şi sfera autorităţii publice. Sursa conflictului este faptul că cei care deţin puterea, fie în Stat, fie într-o instituţie de învăţământ superior, au tendinţe oligarhiste şi refuză constant să accepte cerinţele studenţilor. Marţi (16 decembrie – n.r.) a fost un protest studenţesc la Universitatea din Bucureşti, unde sunt mai multe probleme decât aici, la Iaşi. Un prorector, care a discutat cu studenţii, a spus că el nu este interesat de problemele studenţilor şi dacă sunt, într-adevăr,  toţi studenţii nemulţumiţi, îi aşteaptă pe cei 25.000 la protest. Un răspuns similar cu cel primit de noi de la conducerea Universităţii „Cuza”. Deţinătorii actuali ai puterii, în orice sistem social, se bazează pe adormirea masei şi pe faptul că membrii activi ai comunităţii, care doresc să participe la procesul decizional, sunt reduşi ca număr. Atunci, se invocă constant lipsa de implicare şi tăcerea masei ca o acceptare tacită a deciziilor.


foto: Vlad Cocuz

V.H.: În anii ’90 era un nivel mult mai ridicat al coeziunii sociale. Ce s-a întâmplat?
S-E.M.: În anii ’90 situaţia era diferită. În primul rând, în societatea românească a fost cultivată coagularea socială împotriva unui rău comun, care este rapidă şi eficientă pe termen scurt. Dacă am fi avut o mişcare anticomunistă precum în Polonia sau Cehoslovacia sau, cel puţin, o revoluţie totală, inclusiv la nivelul elitelor politice, care să fie coordonată de un Lech Wałęsa sau un Václav Havel, situaţia ar fi fost alta. Românii s-au adunat mult prea puţin în numele unui bine comun, care ar fi generat o coagulare socială mai înceată, dar de lungă durată. Această chestiune se observă la nivelul mişcării studenţeşti. În anii ’90 scoteai foarte uşor studenţii în stradă doar dacă scandai o dată „jos Iliescu”. Pentru că acelaşi Iliescu este cel care a pornit la Iaşi scandarea celebră: „moarte lor, moarte lor studenţilor” şi cel care a dus minerii în Piaţa Universităţii să bată studenţii. A dispărut inamicul comun, a dispărut şi nevoia de coagulare. Un al doilea factor al dezagregării sociale, în general, şi al mişcării studenţeşti, în particular, este cel al apariţiei şi utilizării în masă a mijloacelor actuale de comunicare: telefonia mobilă şi internetul. Înainte, întâlnirile în agora, în piaţă, într-un loc public erau esenţiale pentru comunicare şi participare la viaţa comunităţii. Nu ieşeai, nu aflai nimic. Odată adunaţi oamenii într-un loc public, era foarte uşor să transformi adunarea într-o manifestaţie. Astăzi, fiind satisfăcută nevoia de comunicare, omul nu mai este determinat să se adune. El îşi spune: „nu mă duc că oricum merg alţii” sau „nu mă duc că oricum aflu ce a fost”. Şi prin aceasta se distanţează de participarea la viaţa publică pentru că are impresia că participă prin intermediul mijloacelor de comunicare de tip facebook (social media) şi prin telefon. Iar al treilea factor al dezagregării sociale este viziunea de stânga asupra vieţii. Aşteptăm tot timpul să ni se dea, să facă altcineva lucruri pentru noi şi delegăm constant responsabilităţi şi atribuţii, pe care dacă ni le-am asuma noi înşine, ne-ar creşte statutul social. Doar noi, în mod greşit, îl creştem pe al altora. Avem nevoie de conturarea unei viziuni constructiviste, organice, ontologice, de dreapta asupra organizării sociale, bazată pe participarea activă la luarea deciziilor care ne privesc, atât direct cât şi indirect, şi bazată mai ales pe asumarea răspunderii individuale şi colective. Asta este cheia revigorării societăţii româneşti şi a mişcării studenţeşti, implicit.

V.H.: Şi care ar fi consecinţele acestei dezagregări sociale?
S-E.M.: Dezagregarea socială şi lipsa unei ierarhii a grupurilor are o consecinţă catastrofală: instaurarea unei domnii a fricii şi dependenţa faţă de deţinătorii actuali ai puterii. Oamenii nu sunt conştienţă că puterea poate fi contestată. În problemele actuale de la Universitate, unii ne-au reproşat: „cum să daţi în judecată conducerea universităţii?”, „cum să protestaţi?” sau „cei de la conducere ştiu mai bine, de aia ne conduc!” şi tot felul de astfel de reacţii. Fireşte că puterea şi uzul de putere poate fi contestat! Altfel, înseamnă că trăim într-o societate despotică sau totalitară. Dacă cineva deţine o funcţie asta nu înseamnă că este infailibil. Să nu uităm, că în Occident, papa şi anumiţi şefi de stat au făcut marea greşeală de a-şi asuma infailibilitatea, de-a lungul istoriei, generând opoziţii puternice. Cum poţi spune că eşti Dumnezeu pe pământ? Este o nebunie! Absenţa unui principiu coordonator în activitatea umană este generatoare de haos. În cazul nostru, absenţa respectării legii generază abuzuri grave. Nicio instituţie de învăţământ superior din România nu se poate prevala de autonomia universitară pentru a încălca legistaţia în vigoare. Rectorii, prorectorii, senatele universitare şi consiliile de administraţie nu sunt infailibile! Iar studenţii trebuie să ştie asta!

V.H.: Aţi fost acuzaţi că sunteţi anarhişti, contestând autoritatea conducerii universităţii…
S-E.M.: De cele mai multe ori, autoritatea publică se confundă cu persoana din funcţie. Nu contestăm existenţa funcţiei de rector sau cea a existenţei senatului drept corp decizional, ci deciziile luate de persoanele în funcţie. Anarhist poate să pară, repet, să pară, orice persoană sau orice grup care contestă, la un moment dat, într-un sistem social, o anumită decizie, persoană sau stare de fapt. Faptul că am contestat inclusiv lobby-ul care există la nivelul Senatului Universităţii când vine vorba de vot şi că cei care votează contra unei decizii susţinută de conducere primesc cel puţin o privire tăioasă, ne-a atras această acuză. Trebuie să fim conştienţi că democraţie universitară reală nu există. Democraţia este doar un mijloc folosit pentru a justifica legal luarea unor decizii bazate mai mult pe interese şi lobby, decât pe consultarea cu alegătorii. Iar atâta timp cât nu vom avea exercţiu juridic şi nu ne vom asuma statutul pe care îl avem, nu va exista democraţie reală.

V.H.: De ce au ieşit mai mulţi studenţi împotriva guvernului în toamna trecută şi mai puţini împotriva deciziilor conducerii Universităţii?
S-E.M.: Simplu: este mult mai uşor să conteşti autoritatea din vârf, decât o autoritate direct superioară. Preşedintele, guvernul, primarul nu o să te tragă niciodată la răspundere, nici dacă îl înjuri. Dar un rector sau un prorector se va considera profund lezat dacă îi spui că a luat o decizie greşită şi va dori să fii pedepsit. Revin la problema de viziune: contează cât de implicat eşti în societate şi care este viziunea ta personală. Dacă aştepţi să ţi se dea şi nu doreşti decât să termini facultatea şi să iei o diplomă în speranţa că te vei angaja pe undeva, este clar că ai renunţat deja la libertatea personală şi nu doreşti decât să fii un angajat cuminte care îşi face treaba la biroul său. Dacă eşti un om liber şi doreşti să rămâi aşa sau, cel puţin, să devii unul, eşti conştient de faptul că trebuie să te implici pentru apărarea drepturilor tale legale şi să iei parte la luarea deciziilor care te privesc. Un factor important este reprezentat aici şi de independenţa financiară a studenţilor. Când eşti dependent de părinţi sau de indemnizaţii sociale şi nu ai cutezanţa sau posibilitatea să îţi câştigi propria existenţă, libertatea îţi este clar redusă. Mulţi studenţi vin cu frica aceasta de acasă, moştenită de la părinţi, refuzând să participe la un protest de teama de a nu-şi pierde diploma de la final. La nivelul generaţiei actuale se constantă o lipsă acută a spiritului antreprenorial dar, mai ales, a capacităţii de asumare a riscurilor. Traseul nostru prin viaţă se bazează pe experienţe. Până la urmă, suntem suma experienţelor pe care le-am avut. Şi dacă nu îndrăzneşti, nu câştigi.

 

V.H.: Domnul rector invoca la un moment dat faptul că, în general, acţiunile studenţilor au legătură cu Corneliu Zelea Codreanu. De ce?
S-E.M.: Sfântul Apostol Pavel îndemna: „Toate să le încercaţi, ţineţi ce este bine”. Să facem pentru un moment abstracţie de toate controversele istorice din jurul lui Corneliu Zelea-Codreanu (liderul studenţilor în prima jumătate a anilor ’20 şi fondatorul Mişcării Legionare – n.r.), pentru că nu fac obiectul discuţiei noastre, şi să analizăm un singur aspect. Până după Primul Război Mondial, organizaţiile studenţeşti erau complet dependente de conducerile universităţilor. Studenţii trebuiau să ceară aprobare de la rector pentru a organiza chiar şi un ceai dansant (echivalentul interbelic al petrecerilor studenţeşti de astăzi). La un moment dat, aprobarea pentru activităţile organizaţiilor studenţeşti le dădea comandamentul corpului IV de armată. În orice caz, libertatea de asociere a studenţilor în trecut era clar limitată. Ei bine, Corneliu Codreanu înfiinţează în mai 1922 prima organizaţie studenţească independentă (Asociaţia Studenţilor Creştini), iar din acel moment se produce o schimbare de paradigmă în mişcarea studenţească. Tinerii înţeleg pentru prima oară că au libertate completă de asociere în mediul universitar şi acţionează ca atare. Independenţa organizaţiilor studenţeşti a fost catalizată de promulgarea legii 21/1924 pentru asociaţii şi fundaţii, prin care era stabilit regimul organizaţiilor neguvernamenale. Dovada cea mai bună este că la o săptămână după promulgare, studenţii înfiinţează prima federaţie studenţească: Uniunea Naţională a Studenţilor Creştini din România (UNSCR).

Adoptarea la nivel naţional a Statutului Studentului (Codul drepturilor şi obligaţiilor studentului) a fost văzută de mulţi rectori şi prorectori drept o reînviere a legionarismului în universităţi. În anii ’90, manifestaţia din Piaţa Universităţii a fost numită de Iliescu drept „rebeliune legionară”. În anii ’50, dacă erai împotriva regimului comunist, erai legionar. Dacă un vecin avea o problemă cu tine, te turna la Securitate că ai fi legionar şi erai imediat arestat. Orice acţiune sau persoană care contestă astăzi puterea unei autorităţi publice primeşte eticheta de legionar. Astăzi, este o dovadă de grobianism şi de primitivism politic aplicarea numelui de legionar unui om sau unui grup cu scopul de a-l discredita public.

 

V.H.: Acum 25 de ani Liga Studenţilor de la Universitatea „Cuza” începea să prindă contur. Ce s-a întâmplat de atunci?
S-E.M.: Liga Studenţilor a avut o activitate neîntreruptă pe parcursul anilor ’90. Liga a iniţiat normalizarea vieţii universitare ieşene după căderea regimului comunist. Universitatea a fost declarată „zonă liberă de neocomunism”, iar profesorii şi studenţii care mai împărtăşeau viziunile fostului regim erau marginalizaţi. În acei ani, organizaţia avea patru vectori de acţiune: social (probleme legate de burse, cămine, cantine), profesional (integrarea studenţilor pe piaţa muncii, asigurarea practicii de specialitate), reprezentare (asigurarea participării şi a accesului nemijlocit al stududenţilor la stucturile de conducere ale universităţii şi ale facultăţilor) şi cultural-naţional (promovarea şi dezvoltarea culturii româneşti, precum şi susţinerea românilor de peste hotare). În 1995 participă la cea mai importantă grevă naţională a studenţilor, în urma căreia se modifică Legea Învăţămânului, în conformitate cu cerinţele tineretului. În acelaşi an, Liga pune pe jar autorităţile din România şi Republica Moldova, participând cu o delegaţie numeroasă la greva studenţilor de la Universitatea din Chişinău. An de an, din 1995 până în 1999, au urmat diferite acţiuni de protest şi greve generale studenţeşti care au avut ca rezultat îmbunătăţirea facilităţiilor şi condiţiilor de viaţă pentru studenţi: obţinerea reducerii de 50% pe trenurile CFR, acordarea reducerilor la transportul în comun, creşterea cuantumului de burse, îmbunătăţirea condiţiilor din cămine etc. În 2001, sub presiunea guvernării de atunci, a influenţei nefaste a politicului în viaţa universitară şi a fragmentării mişcării studenţeşti, Liga îşi încetază treptat activitatea. În 2013 am reînfiinţat-o şi activitatea ei s-a reluat. Mişcările sociale se deplasează pe curba lui Gauss: când iau amploare, când descresc. După o perioadă de descreştere, a venit timpul ca mişcarea studenţească din România să capete o direcţie ascendentă şi bine ar fi să rămână pe această direcţie! De aceea suntem noi aici! A venit timpul ca studenţii să-şi recâştige libertarea şi să conştientizeze că sunt o forţă! A venit timpul să ne facem auziţi!

Castrarea tiganilor si sechestrarea “nationalistilor”

NOTA BENE: Există diverse grupări auto-declarate “naţionaliste” şi diverşi indivizi auto-declaraţi “naţionalişti”, care prin rasismul şi antisemitismul lor în special, nu fac altceva decât să stigmatizeze şi să întineze dragostea de ţară, care ajunge să fie catalogată, pe nedrept, ca naţionalism extremist.

În urma publicării acestui articol care satirizează dur şi condamnă atitudinile discriminatorii ale unor indivizi care promovează ura de rasă şi antisemitismul, am fost ameninţat de “naţionaliştii” vizaţi în articol şi de susţinătorii lor, şi acuzat că aş fi “diversionist”, “jidan împuţit”, “neam de ovrei”, “securist”, “mason”, “plătit de ţigani”, sugerându-mi-se că locul meu este într-un lagăr de concentrare. Ei nu înţeleg că poţi să-ţi iubeşti ţara şi fără să urăşti minorităţile şi străinii şi, mai ales, fără să castrezi pe cineva pentru a-i risipi familia. Şi nu au înţeles nici cheia umoristică a articolului.

Am sancţionat întotdeauna aceste atitudini prin care se aruncă vina pe o persoană sau pe un grup social/etnic/religios pentru propriiile neajunsuri. Din păcate, pentru unii tragedia secolul al XX-lea nu a fost o lecţie suficientă.

Treaba istoricului este să explice sau, cel puţin, să caute explicaţii în legătură cu personaje, fapte, contexte etc.

Nu să justifice! Iar crimele împotriva umanităţii şi genocidul nu au justificare!

 

 

 

O domnişoară prezentatoare, la o televiziune cu antenă, citea speriată de pe promter deunăzi că o grupare extremistă şi naţionalistă vrea

 „să castreze femeile rome”

 

 

Wir müssen die Existenz unseres Volkes und die Zukunft für die weißen Kinder sichern.

adică

Trebuie să asigurăm existenţa poporului nostru şi viitorul copiilor albi.

Acestea sunt cele 14 cuvinte ale lui Adolf Hitler pe care aşa-numiţii „naţionalişti autonomi” le iau drept reper, considerând că îi îndreptăţeşte să le dea în cap la ţigani, negri sau jidani pentru că îi sufocă numeric şi nu au destul Lebensraum (spaţiu vital). Dragilor, dar să vă însuraţi şi să faceţi copii nu v-a trecut prin cap, nu?

Gruparea Naţionaliştilor Autonomi din Timişoara (NAT88) se înscrie într-un curent global al neo-naziştilor, care sunt frustraţi că Hitler nu a câştigat al Doilea Război Mondial şi că nu a dăinuit Reichul timp de 1000 de ani. Ei afirmă superioritatea rasei albe, pe care vor să o obţină sau să o întreţină (nici ei nu ştiu) prin politici eugeniste. Ar fi bine dacă le-ar plăcea doar eugénia, dar din păcate ei sunţin… eugenía.

Aşa că între ei şi susţinătorii politicilor pro-avort şi de reducere a populaţiei globale prin sterilizare farmaceutică sau chimică (cum este Bill Gates), nu este nicio diferenţă!

Modelul pe care îl copiază este o altă formă-fără-fond, furată de la mişcarea antifascistă (ANTI-FA) din Germania postbelică, bazată de idei de stânga, violenţă şi anarhism politic. Peste aceste forme, se adaugă în conţinut rasismul clasic american cu rădăcini în ideologia taberei confederate din Războiul Civil American, coaptă prin minţile unor extremişti britanici. Aici intră şi cultura skinhead şi sloganele de tipul White Pride (lit. mândria albilor).

88’ul vine de la poziţia literelor în alfabet, deci HH – Heil Hitler. Salutul lor în variantă numerică este 14/88, dar mai folosesc şi numărul 18, care reprezintă iniţialele lui Adolf Hitler şi localizarea celor 14 cuvinte în Mein Kampf: partea 1, capitolul 8.

Pe lângă Hitler, mai sunt proslăviţi Joseph Goebbels (şeful propagandei naziste) şi Heinrich Himmler (şeful celebrului SS). Ce să spun? Faine modele!

 

Ăştia sunt naţionalişti? NU!

Neo-naziştii ăştia care se declară chipurile „naţionalişti” şi „români” neagă practic existenţa şi urmările pactului Molotov-Ribbentrop dintre URSS şi Germania Nazistă, prin care României îi era răpită Moldova dintre Prut şi Nistru (aşa-numita Basarabia), Moldova de Nord (aşa-numita Bucovina) şi ţinutul Herţa. Implicit, neagă şi atrocităţile sovieticilor în aceste provincii. La fel de bine, prin ataşamentul lor faţă de Hitler, băieţii ăştia neagă existenţa şi urmările Diktatului de la Viena, prin care României îi era răptit Ardealul de Nord-Vest, urmând ca românii ardeleni să sufere masacre şi teroare timp de patru ani.

Mai şi combină dubios elemente din păgânismul germanic, considerându-l pe Odin superior lui Hristos. Ei nu au cruce şi nu vor să audă de ea. Au nişte rune nordice (litere ale alfabetului viking)  în schimb…

Pentru ei, dragostea de Führer este mai importantă decât dragostea de ţară. Nu-i interesează că datorită slăvitului conducător, în anul 1940, România a fost redusă ca suprafaţă şi populaţie la jumătate.

Pentru a-şi face totuşi o legătură cu istoria românească, „naţionaliştii autonomi” se revendică din doctrina lui A.C. Cuza (1857-1947, nepot de frate al domnitorului Alexandru Ioan Cuza).

A.C. Cuza a fost profesor de economie politică la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi, de unde propaga un antisemitism virulent şi dubios, dorind să expulzeze toţi evreii de pe teritoriul României. Rasist convins, vorbea despre supremaţia ariană (indo-europeană) a românilor, fiind un protocronist tracoman de prim rang. Considera că Sfinţii Apostoli şi părinţii bisericii primare au fost nişte jidani nenorociţi care au jidovit învăţătura Mântuitorului şi că singurul care nu era jidan este Hristos. (WTF?)

Din cauza acestor cretinisme, Corneliu Zelea-Codreanu şi studenţii naţionalişti, se rup de A.C. Cuza şi îşi fondează o organizaţie proprie, cu viziune diferită. Dar asta este o poveste despre care voi scrie cu altă ocazie.

În perioada decembrie 1937 – februarie 1938 partidul lui A.C. Cuza ajunge la guvernare, prim-ministru fiind Octavian Goga. Este primul guvern care introduce legislaţie antisemită şi rasială în România. Model pentru „tinerii autonomi”…

În principal, datorită acestui antisemit tracoman şi anti-creştin pe nume A.C. Cuza, românii sunt văzuţi astăzi drept antisemiţi şi responsabili de făurirea unei continuităţi în persecutarea evreilor în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Pentru unii, mai sus menţionaţii autonomi, tipul ar fi putut primi Premiul Nobel pentru Pace. Dacă stau să mă gândesc, e cam acelaşi lucru cu a decerna premiul Uniunii Europene. Adică unei entităţi anormale.

La fel de anormali cum sunt şi iubiţii noştri autonomi, care, colac peste pupăză, nu îşi asumă personal aceste acţiuni. Ei se mainfestă mai ales prin anonimat, considerând că identitatea lor personală este preţioasă. Normal! Când eşti doar o poreclă pe internet, un simplu anonim, îţi permiţi să spui toate prostiile care îţi trec prin cap, că doar nu dai cu subsemnatul, nu răspunzi în nume propriu! Atât de anonimi, încât DIICOT’ul a ştiu exact la cine să bată la uşă pentru un arest preventiv şi parchetul pentru o anchetă (dar pe extremiştii maghiari cine îi vede? dar mafia ţigănească imobiliară cine o vede?). Mi se pare şi normal ca SRI-ul să urmărească astfel de indivizi şi grupări, care, intitulându-se „naţionalişti”, pot să recidiveze şi să dea în acte de violenţă publică, aducând un nume rău românilor care îşi iubesc cu adevărat neamul.

Repet: băieţii de la Timişoara cu anunţul NU sunt naţionalişti! Punctum.

 

Puneţi mâna pe femei, nu pe ţigani!

Extremele nasc extreme. Şi cum statul degeaba, absenţa muncii şi sporul natural scăzut ne-au adus acest decalaj demografic şi implicit economic faţă de ţigani, unora le apare în cap ideea că ar trebui să pună mâna pe ţigani şi să le spargă capetele. Dacă se poate, să organizeze pogromuri sau să îi deporteze pe toţi în Madagascar. Mă gândesc că după experienţa noastră din perioada interbelică cu evreii, ar trebui să încetăm cu gândurile acestea eugeníste şi să mergem pe firul problemei, la sursă: scăderea sporului natural. Populaţia este factor determinant în economie. China, India şi Indonezia sunt exemple grăitoare.

Mai jos sunt câteva grafice de la recensământul din 2002 în care se poate urmări raportul dintre etnicii români şi cei ţigani.

Între recensămintele din 1992 şi 2002, populaţia totală a scăzut cu 5%. Românii au avut un spor negativ de 5%, maghiarii de 15%, în vreme ce ţiganii au avut un spor pozitiv de 33%. 

Din primul grafic se observă clar cum după decretul pro-natalist al lui Nicolae Ceauşescu, rata natalităţii la ţigani creşte extraordinar! Bine că „băieţii deştepţi”, „istoricii” care studiază perioada comunistă, îşi bat joc de părinţii noştri numindu-i decreţei, cu aceeaşi scârbă cu care un om îngrijit vorbeşte despre lăţei. Dar pe ţiganii născuţi atunci nu îi numeşte aşa. Că e cică… discriminare!

La fel de bine, privit după originea etnică, românii au toate şansele să ajungă codaşi. Ortodocşii (adică, tot românii în proporţie de 98%) sunt depăşiţi la naşteri de catolici, protestanţi şi cultele neo-protestante (sectanţi).

Până în 2050, ţiganii vor reprezenta un sfert din populaţia României. Dacă nu mai mult…

Şi… până la urmă… de ce s-au înmulţit aşa de mult?

Pentru că ei îşi iubesc copiii! Pentru că le dau viaţă şi îi cresc, aşa cum îi vedeţi. Cu chiu, cu vai! De asta au ajuns acolo unde sunt!

Nu ca noi! Pentru că nouă ne place să fim criminali! Să îi ucidem în pântece! Să îi avortăm!

Am auzit de atâtea ori în viaţă:

 „Nu am cu ce să-l cresc. Mai bine îl omor.”

„Dumnezeii lui de copil! O să-mi distrugă viaţa!”

„Sunt prea tânără să fac copii.”

„Sunt prea bătrână să fac copii.”

 

şi multe altele…

De parcă un copil îţi fură de la gură cu ură. De parcă îţi vrea răul. Se bagă el, săracul, aşa în seamă şi se pune acolo în pântece! Nenorocitul! Mai bine îl arunci la tomberon, nu?

Din 1990 încoace au fost înregistrate ofical peste 7.5 milioane de avorturi. Doar oficial. Copii care azi-mâine ar fi putut să ajungă cineva şi să facă ceva ca să ieşim din rahatul perpetuu al tranziţiei în care se mai află România. Pentru că după 1990 trebuia să urmeze o schimbare fundamentală de generaţie. Una neatinsă de comunism. Românească întru totul. Fără frică!

Şi iată că frica s-a perpetuat. Frica să nu afle lumea că ai copil. Frica să nu te dea afară de la muncă. Frica să moară toată familia de foame pentru că este o gură în plus de hrănit…

Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi. (Facerea 9, 1)

Este clar că alţii au înţeles mult mai bine acest mesaj decât noi…

 

Omenia şi frumuseţea cea dintâi

Astăzi, dacă vrei să aduci un nume rău naţionalismului şi românităţii, te îmbraci în negru sau în cămaşă verde, ieşi pe stradă şi dai în cap la ţigan. Sau îi ameninţi ştirpea pe internet.

Cea mai mare greşeală a secolului al XX-lea este generalizarea. Iată, se perpetuează şi astăzi. Ar fi extraordonar dacă am învăţa cu toţii că există o diferenţă între toţi şi majoritatea. Sau între unii şi o parte. Că nu toţi ţiganii sunt răi. Dar nici toţi buni. Că nu toţi sunt hoţi. Dar nici toţi cinstiţi.

Că ei, ca orice altă etnie, au mărgăritarele şi bubele lor. Avem şi noi cerşetori şi amărâţi, dar nu-i privim în ochi. Avem şi noi prostituate, dar nu recunoaştem. Avem şi noi mafioţi, dar ne prefacem că nu există. Preferăm să spunem mereu că răul vine de la alţii.

Anii de aşa zis „naţional-comunism” (vedeţi cum încearcă unii să se declare naţionalişti?) ne-au făcut să credem că suntem cei mai cei. Buricul pământului. Fără de păcat. Sfinţii în viaţă ai istoriei. Că totul ni se cuvine.

Ei bine, nu! Când vom recunoaşte că avem cu toţii păcate, atât în particular, dar şi în colectiv, şi vom încerca măcar să le reparăm, atunci alta va fi faţa ţării acesteia!

Şi este foarte uşor să dăm vina pe ţigani, maghiari sau evrei când nu ne vedem propriile păcate. Bine că a ne pupa singuri în fund este ceva normal la cap, dar a ne recunoaşte greşelile şi a face bine, nu! Halal logică…

Nişte băieţi faini din perioada interbelică care s-au chinuit să formeze un om nou care să îşi asume greşelile (bărbăteşte!) sunt priviţi astăzi, drept răsplată, ca extremişti în manualele de istorie. Pentru că prin extremismul nostru de zi cu zi, din păcate, nu putem vedea normalitatea decât ca o extremă.

Pe ţigani i-am ţinut cinci secole în sclavie. A venit rândul să plătim…

Străinul călător, care vine la tine flămând şi ostenit, trebuie primit cu dragoste de părinte. Când vine la tine străinul, întâmpină-l ca un părinte. Sau pe străin nu-l îndepărta de la casa ta ’nainte de a-l îndestula. Pentru Român este străin nu numai omul de alt neam, ci şi omul necunoscut lui.

La final, vă invit să lecturaţi câtva pagini din George Racoveanu. Lucrarea de faţă este de fapt o comunicare făcută în şedinţa din 12 septembrie 1961 a Congresului Internaţional de Studii al Societăţii Academice Române (Veneţia, 6-12 IX 1961) care, însoţită de o prefaţă a lui Mircea Eliade, a văzut lumina tiparului la Freising, Germania în 1964.

Cartea începe prin definirea omeniei – Omenia şi frumuseţea cea dintâi – omenia nefiind o anumită virtute, ci o adevărată antologie, un buchet de flori ale sufletului. Iubirea de străini, ţinerea cuvântului dat, sentimentul onoarei, dispoziţia de jertfă, spiritul dreptăţii, mărinimie, modestie, credinţă în Dumnezeu – toate acestea podoabe ale omeniei.

Cu speranţa mărturisirii unui naţionalism autentic, prin manifestarea omeniei româneşti. Departe de orice extremă.

Dacă îţi iubeşti cu adevărat neamul şi ţara, atunci îi dăruieşti un copil. Nu îl omori pe al altuia…

 

CLICK AICI: Racoveanu George – Omenia şi frumuseţea cea dintîi

Sergiu Nicolaescu prin ochii unui post-decembrist

Săptămâna nebunilor. Argumentu’ matale este invalid!

Mi-a fost dat să văd şi să aud toate bazaconiile pe la televizor, prin presă sau pe facebook. Calitatea românului de a-şi face de lucru depăşeşte limitele pe care şi le imagina săracul Petre Ţuţea. Iar prostia omenească tinde să rupă gardurile grădinii lui Dumnezeu, dar nu pentru a intra într-însa, ci pentru a se afla în treabă. Aiurea.

Ca un Adrian Păunescu al cinematografiei româneşti, regizorul Sergiu Nicolaescu, a fost pe când omagiat şi hiperbolizat, când demascat şi înjurat… Tranşat public pentru… rating!

Toată lumea şi-a dat cu părerea despre el după moarte. Nu eşti în mainstream dacă nu scrii pe blog sau nu postezi pe facebook ceva despre Sergiu Nicolaescu! Din senin, descoperim cinematografia românească de parcă nu se dădeau filme româneşti mereu pe la televizor! Sau din senin descoperim că omul a fost o unealtă de îndoctrinare a regimului comunist (acum v-aţi prins?). Păreri de oameni simpli sau politici. De la profesori universitari la vidanjori. Dar până să îmi expun şi eu părerea mea (ca să nu fiu hipster!) de om născut după ’89, am să vă prezint Top 3 – cele mai cretine păreri despre moartea lui Sergiu Nicolaescu.

Locul 3. Tracomanii zalmoxieni: „Moarte păgânilor ortodocşi!”

Cam aşa suna chemarea unui dac de pe facebook cu buletin şi sânge românesc care se simţea profund deranjat de faptul că „păgânii” vroiau să-l îngroape creştineşte şi fără demnitate pe marele preot şi „regizor dac”, lăsându-l pradă viermilor.

Cretinoizii tracomani care îl consideră pe Sergiu Nicolaescu un mare dac zalmoxian care a respectat cu demnitate religia stămoşească şi s-a ridicat la ceruri. El va renaşte la venirea lui Gebeleizis, din propria-i cenuşă. „Din cenuşă eşti, şi în cenună te vei întoarce!” Un fel de phoenix cu iz de Constantin Iosif Drăgan sau Napoleon Săvescu.

Înhumarea este pentru ei o practică vicioasă a „iudeo-creştinilor” care a fost introdusă de francmasonii neanderthalieni. Incinerarea este singura practică mortuară care ar trebui practicată de poporul român (a se citi dac!) pentru a renaşte din „întunericul mileniaristic” al „urgiei jidano-creştine” şi pentru a-şi redescoperi spiritualitatea prin intermediul neozalmoxianismului sau al zalmoxianismului modern, care păzea!, va fi înregistrat drept cult religios (!!) şi care are chiar şi o „carte sfântă”: crezul Cartea lui Zalmoxe!

Andreea Avramescu sau despre rostul reprezentarii studentesti

De foarte multe ori mi s-a reproşat din partea diverşilor cunoscuţi sau colegi că nu ştiu să îmi trăiesc viaţa. Că îmi „pierd” (sic!) tinereţea. Că nu îmi trăiesc studenţia…

… nu este vina mea că unii au resurse financiare şi alţii trebuie să le obţină. Că unii vor să muncească şi alţii nu vor. Că unii pot şi alţii se prefac că nu. Cei care muncesc totuşi, au altfel de discurs: „mănâncă, bea, dormi, fute, distrează-te, dar nu încerca să schimbi ceva! Nu ai să poţi. Nu te mai lupta. Lucrurile-s bune aşa cum sunt.”

Un îndemn mai vicios decât acel Trăieşte-ţi clipa! al „generaţiei pro”. Ţi se spune defapt la tot pasul: freacă menta! De asta eşti… student!

Trăieşte… „studenţeşte”! Distrează-te, învaţă înainte de examene, uită tot după, ia-ţi diploma în buzunar şi mai vezi ce faci după… Dar unii dintre noi nu au vrut să trăiască aşa!

 

Cine nu lucrează, să nu mănânce (Tesaloniceni 3, 10)

Andreea Avramescuera studentă la Cibernetică, în cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti. Elevă eminentă, a fost cap de listă la admitere. Ajunsese preşedinta organizaţiei Voluntari şi Idei pentru Proiecte (VIP), un ONG care se ocupă cu dezvoltarea profesională a studenţilor, încercând să suplinească anumite carenţe ale sistemului educaţional din România.

Lucra zi şi noapte, având rezultate extraordinare. Nu are sens să-i înşir CV-ul aici sau întreaga activitate. Era genul de student omniprezent. Workaholic, pe drept!

În timpul unui training, după ce îşi susţinuse o prezentare, a leşinat. Colegii au sunat la 112, dar echipajul nu a reuşit să o resursciteze. A clacat. I-a cedat inima. Moartea ei, a venit ca o veste fulgerătoare, care i-a şocat pe toţi cei care o cunoşteau direct sau indirect.

Presa de scandal din România şi-a bătut joc de moartea Andreei Avramescu, lansând ipoteza consumului de alcool. Normal, unii s-au informat din cancan: „Eh, s-a îmbătat şi a murit. Dacă-i proastă…”.

Din păcate, pentru unii trecerea la cele veşnice a Andreei a fost motiv de morală perversă: „Aha! Vedeţi voi? Dacă îţi pierzi timpul făcând proiecte şi implicându-te în diverse acţivităţi, dacă încerci să schimbi ceva, crăpi!”

În România sunt oameni care lucrează până la moarte pentru că alţii ocupă câte 600 de locuri în Parlament şi nu lucrează. Pentru că alţii preferă să doarmă pe ei, aşteptând un fund de pupat sau o pară mălăiaţă de la Stat. Pentru că majoritatea românilor tolerează furtul şi batjocorirea legii, atât în viaţa privată, cât şi în cea a cetăţii, a ţării. Pentru că aşteptăm să vină americanii şi străinii din ’44 încoace că poate or munci în locul nostru. Pentru că nu ne punem pe picioarele noastre, atât ca neam, cât şi ca generaţie tânără şi dăm vina pe trecut în loc să ni-l asumăm ca să putem construi un viitor.

Pentru că mulţi dintre noi, dacă avem masă, casă şi confort, nu mai vedem problemele majore ale acestei ţări şi în definitiv absenţa unui viitor propriu, al nostru. Ne interesează mai mult binele nostru individual, decât binele nostru comun.

Pentru că mulţi dintre reprezentaţii actuali ai studenţilor s-au făcut slugi diverselor partide sau grupări politice şi ţin în adormire masa studenţească cu beţii, festivale studenţeşti şi asociaţii care apar numai pe hârtie.

Pentru că reprezentarea studenţească în România nu se ridică la nivelul ei istoric: acela de a produce o schimbare fundamentală în societatea românească. De a crea caractere, oameni noi care să spele vechile păcate ale românilor. O revoluţie în sens de transfigurare, nu de lovitură de stat!

 

Veşnica pomenire!

Ca să depunem mărturie pentru exemplul Andreei, cu câţiva colegi am organizat un parastas săptămâna trecută, unde am făcut pomenire pentru toţi studenţii căzuţi în toate împrejurările, pentru propăşirea României, începând de la Mihai Eminescu şi A.D. Xenopol.

Pe rând au fost pomeniţi toţi tinerii care au murit pentru înfăptuirea idealului naţional, fie în prigoanele de sub cele trei dictaturi (carlistă, antonesciană, comunistă) prin care a trecut România în secolul trecut, în special în perioada comunistă în închisorile de la Piteşti şi Târgşor, precum şi tinerii morţi în decembrie ’89 sau în Piaţa Universităţii. Importanţă mai deosebită s-a acordat aşa-numitei generaţii de la 1922, care a pus bazele contemporane ale reprezentării studenţeşti în România şi care a fost creatoarea curentului anticomunist în spaţiul românesc. Extremismul acelor vremuri a produs un curent anti-studenţesc, care se va manifesta în epocă prin bătăi, arestări, întemniţări şi lichidări în masă. Mii de studenţi au suferit în acei ani…

Într-o seară o bună prietenă îmi spune: Andreea este o martiră a mişcării studenţeşti.

Mă gândesc că jertfa Andreei Avramescu, ca şi a celorlalte sute de suflete studenţeşti căzute până acum ne poate fi exemplu viu, aprinzând focul îndrăznelii noastre, spre a schimba lucrurile-n ţara asta.

Dumnezeu să o odihnească în pace pe Andreea şi să-i facă părtăşie întru cele veşnice.

Dacă în fiecare seară, fiecare dintre noi ar adormi întrebându-se: „Ce am făcut eu astăzi pentru înălţarea României Noastre?” şi s-ar trezi a doua zi cu gândul că începe o nouă zi în care se poate pune încă o piatră la temelia viitorului nostru, altfel ar arăta ţara aceasta!

Atestarea documentară a Bicazului în contextul schimbului dintre mănăstirile Bisericani şi Hangu

După trei luni fără telefon mobil şi o lună fără internet (da, se poate!), încetul cu încetul, mă întorc în “civilizaţie”. Nu m-am aruncat (încă!) să vorbesc despre circul din politica românească, nu pentru că nu aş vrea. Dar când văd că tot românul este analist politic peste noapte şi nu poţi să-i exprimi măcar părerea ta judecată la rece, prefer să stau mai întâi tăcut, ca să pot avea ultimul cuvânt. Am să revin în curând cu un articol despre statul de drept strâmb.

Până atunci am să vă ofer un petic din istoria unui loc drag mie: Bicazul şi Valea Muntelui.

Anul trecut, prin primăvară, mă gândeam că se împlinesc 400 de ani de la atestarea documentară a Bicazului, printr-un hrisov de la Constantin Movilă din data de 1 august 1611. Nu sunt singurul care s-a gândit. Astfel, cei mai în măsură decât mine, au trecut la fapte. Aşa au luat naştere toate eforturile cu bucurie prilejuite de patru veacuri de atestare documentară. Printre ele, s-a numărat şi editarea unui volum de articole şi studii intitulat Bicaz 400 – oraşul mării dintre munţi, editat de Daniel Dieaconu, Ion Asavei, Mihai-Silviu Chirilă şi Viorel Nicolau. Printre semnatarii materialelor din volum, colegii de la istorie vor găsi şi două nume cunoscute lor, precum Silviu Văcaru şi Mihai Mârza.

Bun… dar ce treabă am eu cu toată povestea asta?

Posted in Istorie Ştiinţifice by Silvian. Niciun comentariu

De ce să fii student la Iaşi? Şi mai ales student la Istorie!

În primul rând vă mărturisesc că nu am să vă vând clasamente, topuri, statistici sau vreun text oficial preluat de pe vreo pagină de admitere la facultate.

De câteva zile încoace, de când s-a terminat examenul de bacalaureat, am început să fiu asaltat cu mesaje, mailuri şi telefoane de către colegii mai mici cu un an. Şi nu pentru că ar fi ziua mea. Oamenii îmi puneau probleme legate de… admiterea la facultate. Şi trecând peste discuţiile despre universitatea românească, facultăţi, posibilităţi de cazare, mâncarea de la cantină, oportunităţi pentru un loc de muncă part-time, viaţa de student şi alte minuni de genul, mi s-a pus de fiecare dată întrebarea: De ce te-ai dus la Iaşi?

 - De ce naiba nu ai plecat pe afară? Puteai şi tu să aplici prin Anglia…

- De ce nu te-ai dus la Cluj? E mai deschis, mai occidental…  Tot ai crescut prin Ardeal…

- De ce nu te-ai dus la Bucureşti? E capitală, oferă o grămadă de oportunităţi… Dacă tot mergeai la o lună-două pe acolo..

 

Da, adevărat! Puteam să-mi fac bagajele şi să mă car din ţară, bine-merci, pe undeva prin Anglia sau Grecia (că tot aveam eu ataşamente). Şi ce făceam cu asta? Mă rupeam de realitatea românească vreo trei sau patru ani, pierdeam şirul evenimentelor şi legătura cotidiană cu ţara, iar când veneam înapoi aici m-aş fi simţit ca tipul din imaginea asta:

 

În timpul liceului am avut destule contacte cu străini, fie elevi, studenţi, profesori de liceu sau chiar universitari. Şi mă abţin să nu deviez de la subiect…

… dar la majoritatea (99%, deci nu toţi!) am observat acelaşi mare defect: sunt reduşi şi înguşti la minte. Nu au orizontul larg deschis, nu au tendinţe enciclopediste, deşi se revendică toţi drept europeni, după modelul omului vitruvian al lui da Vinci. Dar îmi dau seama că nu prea au înţeles ideea cu proporţiile omului. Ei îl văd ca pe un tipar, homo europaeus. Iar acest om european, trecând prin sistemul occidental de învăţământ ajunge la o ultra-specializare, care nu îi îngăduie să se pronunţe şi asupra altor domenii, lipsindu-i o cunoaştere universalistă, deplină. Profesorul de istorie la ei, dacă este specializat doar pe Războiul de 100 de ani, îţi vorbeşte doar despre Războiul de 100 de ani! În rest, el este totalmente pe lângă!

 

 

Nu mă înţelegeţi greşit. Nu îi critic pe cei care au plecat să facă facultatea pe afară. Ba chiar am doi prieteni, O. care face inginerie de sunet la Southamton şi R. care este la teatrologie, la Essex. Dar este vorba de două specializări specifice, care sunt mai dezvoltate acolo, decât la noi. Dar nu văd de ce naiba te-ai duce în străinătate să faci informatică! Adică… nu absolvenţii de informatică din România erau cei mai căutaţi pentru capacităţile lor pe pieţele de muncă de pe mapamond? Şi este doar un exemplu…

Recomandare: Şcoala de vară „Fenomenul Piteşti“

Vă fac tuturor, studenţi şi elevi deopotrivă, o recomandare călduroasă venită din partea a doi confraţi de generaţie, Alin Mureşan (29 de ani, istoric, președinte al Centrului de Studii în Istorie Contemporană) şi Ionuţ Trandafirescu (26 de ani, director al editurii Filos) care s-au preocupat de câţiva ani încoace de suferinţele studenţilor din anii ’40 care fost supuşi tentativei nereuşite a regimului comunist de a-i transforma în veritabili homo sovieticus, prin intermediul reeducării.

Sigur aţi auzit de reeducare. Sau de Fenomenul Piteşti, regiumul concentraţionar din România, închisori comuniste, torturi nesfârşite, oameni care au rezistat 20 de ani prin puşcării, eroi naţionali, sfinţii închisorilor etc. Sau de filmul Demascarea:

Dacă nu aţi auzit de toate acestea, atunci profesorii voştri de istorie, fără supărare, sunt pur şi simplu I-N-C-O-M-P-E-T-E-N-Ţ-I. Spuneţi-le voi atunci! Poate unii o să-şi spele faţa cu apa rece a adevărului şi o să iasă din anii ’50 ai necunoaşterii istorice…

Până atunci, recomandarea: Şcoala de vară „Fenomenul Piteşti“. Oportunitatea perfectă pentru a vă fructifica cunoştinţele despre partea nedezbătură a regimului comunist, cu monumentele de suferinţă, mărturisire şi rezistenţă românească, pe care astăzi mai nimeni nu le pune în valoare. Mai mult decât modele vii!

Mai jos redau chiar invitaţia lui Alin Mureşan: