Silvian-Emanuel Man "Dacă nu reuşim să schimbăm lumea, atunci măcar să nu lăsăm lumea să ne schimbe pe noi!"

Ziua de 24 ianuarie devine prilej de batjocură la adresa neamului românesc din partea unor medii pseudo-istorice care sunt preocupate mai mult cu apariţii televizate şi publicarea în reviste de popularizare (a se citi de propagandă), decât cu cercetarea istorică propriu-zisă şi publicarea de material ştiinţific. Pseudo-istorici formaţi în spirit rollerian, care se impun doar prin titluri care mai de care şi funcţii redacţionale la magazine-uri glossy, dar fără vreo legătură reală cu universitatea, arhivele şi istoria ca ştiinţă în general. Specialitatea lor este demitizarea, pe care o înţeleg ca o batjocură a istoriei naţionale, nu ca pe un demers ontologic cu rigoarea ştiinţifică de a consulta toate sursele unei probleme istorice de la zero.

În aceeaşi tabără se regăsesc şi fataliştii, amatorii de extraordinar, de exotic, care, chit că se declară naţionalişti şi ortodocşi, dovedesc a avea o atitudine sectară, străină de spiritul creştin autentic, iar de asemenea, străină şi de istoria naţională, acceptând aberaţiile pseudo-istoricilor.

Fataliştii consideră orice moment istoric petrecut pe teritoriul românesc de la Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan (1784), în special Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor Române (1859), Independenţa (1877), Marea Unire (1918) ş.a. drept o creaţie eminamente francmasonică, în care românii au participare ZERO, iar 100% din merite aparţin lojilor masonice influenţate de străini.

Nu negăm participarea masoneriei în organizarea Revoluţiei de la 1848 în Moldova şi Ţara Românească (care a avut scopuri total diferite de cea din Transilvania condusă de Avram Iancu) prin intermediul organizaţiei Frăţia.

Nu negăm apartenenţa unor lideri unionişti de la 1859, poate chiar a lui Alexandru Ioan Cuza, la lojele afiliate celebrei Steaua Dunării (prezidată de împăratul Napoleon al III-lea), precum Athénée des Étrangers (Ateneul străinilor) sau La Rose du Silence (Trandafirul Tăcerii).

Nu negăm nici anumite consecinţe nefaste care decurg din „reformele lui Cuza”, precum legea secularizării averilor mănăstireşti din 1863, bună în măsura în care au fost preluate de către stat averile imense ale mănăstirilor închinate, care, se aflau de fapt în mâini străine. Din păcate aceeaşi lege a atins şi biete schituri româneşti sau mănăstiri neînchinate, acestea fiind desfinţate sau pur şi simplu jefuite (cazul Mănăstirii Neamţ).

Nu negăm nici consecinţele dezastruoase pentru ţărani ale implementării reformei agrare care nu le-a putut asigura mediul dezvoltării unei economii de subzistenţă (de tip casnic) şi i-a determinat să se împrumute de la diferiţi cămătari de origine evreiască, care au format, mai apoi, elita latifundiară a sfârşitului de secol XIX.

Nu negăm nici faptul că, de când există statul român modern, tradiţia românească a început să decadă prin împrumutul din occident al unor forme politice, economice, sociale fără a ţine cont de realitatea fondului românesc (Teoria formelor fără fond). A început să decadă prin schimbarea structurilor sociale care au permis neamului românesc să supravieţuiască timp de sute de ani, schimbare care încă se produce mai ales prin laicizare şi separarea statului de Biserică, adică tocmai de stâlpul care i-a asigurat educaţia (şcolile au apărut pe lângă mănăstiri), sănătatea (bolniţele/spitalele asemenea) şi mai ales identitatea naţională bazată pe limbă şi credinţă.

Dar aceasta nu înseamnă că Unirea Principatelor Române, prin care a fost creat cadrul în care, din păcate, s-au desfăşurat aceste acţiuni nefaste – statul român modern – a fost DOAR dorinţa unor cercuri masonice aflate sub influenţa marilor puteri europene.

Răspunsul: o intersecţie istorică…

Lămurirea asupra acestei probleme ne-o aduce istoricul român Alexandru D. Xenopol în lucrarea La théorie de l’histoire (Teoria istoriei, Paris, 1908), când vorbeşte despre intersecţiile istorice sau teoria intersecţiei de serii istorice, pe care istoricul şi filosoful român nu a teoretizat-o mai departe şi în care a construit doar exemple formale, care însă pot ilustra perfect nu numai problematica dubiului metodologic asupra rolului hazardului (al întâmplării) în istorie, ci şi rolul fundamental ştiinţific al istoricului. Xenopol vedea intersecţia seriei generate de preluarea puterii în Franţa de către Napoleon al III-lea, continuată cu politica sa est-europeană, cu seria renaşterii naţionale a românilor în a doua jumătate a secolului al XIX-lea  ca fiind un rezultat al întâmplării (hazardului istoric):

Această tendinţă a politicii franceze, care-şi avea raţiunea de a fi şi originea în istoria de până atunci a Franţei, a venit în contact într-un mod cu totul întâmplător şi neaşteptat cu un curent care se manifestase la românii din Principatele dunărene. Era curentul înnoirii naţionale care pretindea, cu toată vigoarea, emanciparea de sub tutela sufocantă a Rusiei. Întâlnirea dintre aceste două tendinţe, cea a politicii antiruse a lui Napoleon al III-lea şi tendinţele de aceeaşi factură ale poporului român, a dat naştere unei noi serii de fapte care au dus poporul român, din etapă în etapă, la autonomie, la Unirea Principatelor, pentru a ajunge mai târziu la independenţă şi la regalitate.[1]

Pentru a înţelege şi mai bine această intersecţie, trebuie să avem în vedere cele două componente ale unei uniri: cea politică, care uneşte administrativ şi cea ethică, care creează duhul unirii la nivelul populaţiei, un ethos.

Sărbătoarea Unirii, la Facultate

Tocmai pentru a readuce teoria lui Xenopol privind Unirea Principatelor atât în atenţia studenţilor, cât şi a profesorilor, şi a înţelege cele două aspecte ale Unirii, Liga Studenţilor la Istorie şi Cercul Studenţesc de Istorie Modernă şi Contemporană şi-au invitat colegii şi dascălii la o dezbatere pe tema Din culisele Unirii Principatelor, desfăşurată marţi, pe 24 ianuarie, de la ora 12 în Corpul H al Universităţii Alexandru Ioan Cuza. Ca invitat, l-am avut pe distinsul nostru profesor, conf. dr. Mihai Cojocariu, cunoscut pentru stilul său extraordinar de a povesti istoria, captivând şi auditorii care nu au o bază istorică. Moderator a fost colegul nostru, Ionel Moldovan, alături de care am şi organizat dezbaterea.

Componenta ethică – Biserica

S-a început prin citirea rugăciunii trimisă de episcopul de Râmnic, Calinic Cernicanul (care astăzi ne este cunoscut drept Sfântul Calinic de la Cernica) în 1857 tuturor stareţilor şi protopopilor din Ţara Românească, pentru a se citi în fiecare duminică, în urma unei slujbe Te-Deum în care i se cerea lui Dumnezeu binecuvântarea şi ajutorul pentru înfăptuirea Unirii:

            Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, Tu care ai scăpat neamul lui Israil din robia Egiptului şi l-ai dus în pământul făgăduinţei, întoarce-ţi privirile şi către fiii României şi-i luminează pe dânşii pentru fericirea patriei.

Cu focul Tău cel atotputernic, curăţă inimile lor şi revarsă asupră-le duhul de dreptate şi de frăţie.

Precum, în veacurile trecute, Tu le insuflai bărbăţia şi-i făceai a învinge pe cei ce voiau a le cotropi căminele, astfel şi astăzi, Doamne, insuflă-le iubirea de ţară, pentru ca toţi să-şi dea mâna spre a face binele.

Cu Sfântul Tău Duh, fă, Doamne, ca românii să aleagă pe cei mai vrednici şi mai tari în credinţa lor, spre a sprijini dorinţele folositoare ţării.

Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, Tu eşti drept şi atotputernic; nu vei părăsi pe cei ce nădăjduiesc întru Tine. Ajută-i, Doamne, în ziua încercării, ca din inimă curată să poată lăuda sfânt numele Tău în veacul veacurilor.[2]

A fost subliniat rolul Bisericii Ortodoxe ca factor de păstrare al spiritului naţional şi de coagulare a maselor cu scopul conştientizării lor, în vederea realizării Unirii. Nu mai vorbim şi de faptul că cele două adunări Ad-Hoc erau prezidate de mitropoliţii celor două ţări româneşti. Iar românii de rând care doreau unirea unde stăteau de obicei? La Biserică şi la adunări! Aici a fost menţinut ethosul unirist al românilor! Cu siguranţă nu stăteau ţăranii în opinci, cu şorţuleţul caracteristic legat la brâu, cu echerul într-o mână şi compasul în cealaltă,  prin temir ce loji masonice…

Tot pe linia conştientizării maselor, s-a discutat despre Pluguşorul compus de intelectualul bucovinean Gheorghe Sion în 1857, care „a intrat în folclor”, fiind preluat de la generaţie la generaţie fără a i se mai cunoaşte autorul. Aparent, în versiunile publicate în perioada comunistă, versurile care făceau referire directă la Dumnezeu au fost eliminate.

Separatişti, amante şi prinţi sârbi…

În rest, discuţia s-a abătut şi asupra chestiunii mişcării separatiste, care era în stare să pericliteze unirea celor două ţări româneşti din motive de… patriotism local: scăderea importanţei „Târgului Ieşilor” prin mutarea capitalei la Bucureşti.

Reprezentanţii mişcării separatiste îşi aveau casele pe Podul verde sau Uliţa separatiştilor, adică actualul bulevard Carol I (de la BCU spre Copou). Una dintre cele mai cunoscute case este Casa Catargi (actualul corp H al Universităţii), a boierului Costin Catargiu. Desigur, puţini o cunosc după adevărata denumire. Colegii ieşeni vor înţelege denumirile ei alternative: „Casa din staţia de la Universitate, cum urci”, „Casa de lângă Petru”, „Casa aia cu barieră”, „Casa vis-a-vis de Reading Room-ul din Corpul O” :)

Aici a crescut până la vârsta de cinci ani regele Serbiei, Milan Obrenović (1868-1889). Mama sa nu era nimeni alta decât… Maria-Elena Catargi-Obrenovici)… amanta domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Spre 1900, pe fondul decăderii elitei sociale româneşti, casa a avut aceeaşi soartă ca şi restul imobilelor de pe bulevardul Carol: a fost preluată de evreii cu bani, care s-au mutat din zona Târgu Cucu / Golia în Podul verde…

Alegerea propriu-zisă a lui Cuza, abdicarea şi aducerea domnului străin – componenta politică

Noul domn al celor două Principate a devenit un fel de brand al momentului 1859, fiind nevoie de o imagine, de un simbol al Unirii, cum a fost, de exemplu, timp de mai bine de două sute de ani Mihai Viteazul. Pentru ca unirea să fie completă, era nevoie de un erou. În absenţa propriu-zisă a unuia, care ar fi trebui să urmeze linia unui Tudor Vladimirescu sau Avram Iancu, a fost creat unul: Cuza.

Când se face referire la dubla legere a tânărului colonel, Alexandru Ioan Cuza, pe 5 ianuarie în Moldova, respectiv 24 ianuarie în Ţara Românească, puţini ştiu că în noaptea dinspre 3 spre 4 ianuarie el nici măcar nu era pe listele electorale. Iar fizic, nici la amantă, nici la teatru, nici la biliard. În calitate de militar se afla în cazarma de la Copou, pregătindu-se pentru o posibilă intervenţie militară străină.

Abia în dimineaţa zilei de 5 apare pe liste, nu înainte ca Mihail Kogălniceanu să impună o moţiune prin care se va favoriza ulterior venirea unui domn străin. Kogălniceanu avea să spună: „cea mai frumoasă zi a domniei [lui Cuza] va fi cea când se va da jos de pe tron”. Când a venit momentul votului, singurul care s-a abţinut a fost chiar Cuza…

De altfel, perioada de 7 ani cât a domnit (1859-1866) era exact perioada de domnie stabilită anterior la Paris în discuţiile dintre reprezentanţii marilor puteri care au dat naştere Convenţiei de la Paris (1858). Asemenea, rezoluţiile adunărilor Ad-Hoc cereau clar prinț străin cu moștenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare dintre cele europene și ai cărui moștenitori să fie crescuți (formal – n.n.) în religia țării. Să nu ne mai punem atunci întrebarea: „Cum de a venit în 1866 principele străin Carol I de Hohenzollern de la tron?” Avea un bilet de programare la tron. Cuza doar i l-a ţinut cald…

Greşeala „domnului Unirii” a fost că a ajuns să se considere pe sine protagonist al Unirii Principatelor, intrând în conflict cu adevăraţii creatori ai statului român modern, „bădia” Kogălniceanu fiind doar unul dintre ei, care este de altfel şi autorul reformelor care astăzi se numesc ale lui Cuza. Abia aici putem vorbi de interese străine şi de masonerie… Dar săracul Ioan Cuza nu a văzut că el era doar un simplu simbol, devenind „victima” părţii politice a Unirii.

Imaginea sa va fi reabilitată politic, devenind sacrosanctă, tot prin transformarea sa în simbol, prin intermediul istoriilor populare, după 1878, ca simbol al întăririi independenţei româneşti, iar spre 1914, ca dovadă a puterii românilor de a-şi realiza unirea.

Un gest simbolic…

După încheierea dezbaterii, împreună cu colegii din Liga Studenţilor de la Istorie, am depus o coroană de flori în Piaţa Unirii în jurul orei 14, cu mesajul 153 de ani de la conturarea visului Unităţii Româneşti.

Depunerea am făcut-o înafara manifestaţiilor oficiale, care, au avut mai mult o încărcătură politicianistă, culminată cu „tradiţia” (aşa scria pe afiş) împărţirii a 10.000 (da, zece mii) de porţii de cârnaţi cu fasole. Nu mai vorbesc de faptul că, în mod eronat, prefectul a dat onorul gărzii, în loc să-l dea un ofiţer superior…

Cum 24 ianuarie se transformase de multă vreme, pe cale oficială, într-o sărbătoare patriotardă, plină de formalism, fără vreun conţinut naţional real, cu texte de genul „dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza … bla bla bla … ”, noi am hotărât să încălzim tocmai din conţinutul real al momentului din 1859, prea puţin afişat public, din ignoranţă sau interes…

Până la urmă, Unirea adevărată au făcut-o oamenii de rând şi slujitorii cu har care au ţinut de Biserică de-a lungul secolelor, păstrându-şi astfel identitatea şi duhul defensiv împotriva a ceea ce este nu doar străin, ci şi nefolositor. Fără existenţa unei conştiinţe naţionale la nivelul maselor, formarea României, ca gest pur politic, ar fi fost imposibilă, lipsindu-i ceea ce ar fi trebuit să unească: românii.

Privind în urmă spre Unirii, am văzut un grup de ţigani (Da, aşa îşi spun şi ei! Eu ştiu, ca şi ei, că romul este o băutură alcoolică obţinută din trestie de zahăr…) care s-au aşezat pe treptele statuii, lângă coroană, mâncând seminţe. Mişto…

foto: Silvian-Emanuel Man / Alexandru Aioanei